REGULAMENT nr. 26 din 15 decembrie 2009

(1) În vederea îndeplinirii cerințelor prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, instituțiile de credit trebuie să dispună de criterii interne pentru a diferenția persoanele fizice de entitățile mici și mijlocii.

(2) În cazul în care o entitate este înregistrată separat, acest aspect trebuie considerat drept o dovadă puternică în sensul tratării acesteia ca o entitate mică sau mijlocie.

(3) În sensul alin. (1), criteriile interne folosite de către instituțiile de credit pot depinde de modul în care instituția de credit își administrează portofoliul de credite - spre exemplu, dacă instituția de credit își administrează expunerile de tip retail pe bază de tranzacție, criteriul trebuie să fie scopul creditului, iar în acest caz, numai creditele acordate persoanelor fizice în scopuri necomerciale trebuie să fie tratate ca expuneri față de persoane fizice; dacă instituția de credit își administrează expunerile de tip retail pe bază de debitor, este necesar să adopte o regulă coerentă de diferențiere a clientelei, cum ar fi: clasificarea debitorului ca entitate mică sau mijlocie, dacă majoritatea venitului acestuia provine din desfășurarea de activități pe cont propriu, tratarea oricărei entități care nu este înregistrată ca persoană fizică.

(1) Pentru scopurile art. 16 alin. (1) lit. c) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, instituțiile de credit trebuie să demonstreze că expunerile din clasa de expuneri de tip retail sunt tratate diferit - respectiv cu un grad mai redus de individualitate - în comparație cu expunerile încadrate în clasa de expuneri față de societăți.

(2) În sensul alin. (1), procesul de creditare poate fi împărțit pe următoarele componente: activități de marketing și de vânzări, proces de rating, sistem de rating, decizie de creditare, tehnici de diminuare a riscului de credit, monitorizare, sisteme de avertizare timpurie și proces de tratare a situațiilor problematice/recuperare. Cerința menționată la alin. (1) poate fi considerată îndeplinită atât timp cât o instituție de credit poate demonstra că oricare dintre aceste componente diferă în mod clar. Diferențele dintre sistemele de rating și dintre procesele de recuperare utilizate de către instituția de credit pot furniza dovezi puternice privind îndeplinirea condiției prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. c) din regulamentul precizat la alin. (1).

(3) Creditele sindicalizate nu trebuie să fie tratate ca expuneri de tip retail.

(4) Instituțiile de credit nu trebuie să recurgă la adaptarea proceselor acestora de administrare a riscului la standarde mai joase pentru îndeplinirea condiției prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. c) din regulamentul precizat la alin. (1). Instituția de credit nu trebuie să modifice tratamentul aplicat unei expuneri pentru care se află în proces de pregătire a utilizării abordării bazate pe modele interne de rating.

(1) În cazul în care sistemul de rating pentru expunerile de tip retail este același cu cel utilizat pentru expunerile față de societăți, instituția de credit trebuie să facă posibilă validarea distinctă a sistemului de rating pentru expunerile tratate ca expuneri de tip retail. Estimările parametrilor și determinarea cerinței de capital pentru expunerile de tip retail pot fi, de asemenea, obținute pe bază de grupă de expuneri și nu numai pe baza estimărilor parametrilor pentru debitorii individuali din clasa de expuneri față de societăți.

(2) Atribuirea unui rating individual unui client de tip retail nu trebuie prin ea însăși să excludă clasificarea expunerii respective în clasa expunerilor de tip retail.

(1) Demonstrația cu privire la volatilitatea redusă a ratelor pierderii menționată la art. 43 alin. (2) lit. d) din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, trebuie să fie făcută pe parcursul procesului de aprobare a utilizării abordării bazate pe modele interne de rating și, ulterior, în orice moment la solicitarea Băncii Naționale a României.

(2) În vederea evaluării volatilității ratelor pierderii pentru portofoliul sau subportofoliile de expuneri de tip retail reînnoibile eligibile relativ la nivelul mediu al ratelor pierderii, nivelul de referință este în general volatilitatea relativă a ratelor pierderii pentru alte subportofolii din categoria "alte expuneri de tip retail", în care instituția de credit deține expuneri. În acest caz, instituțiile de credit trebuie să furnizeze date cu privire la media și la deviația standard a ratelor pierderii pentru toate aceste subportofolii.

(3) În cazul în care nu se dispune în cadrul instituției de credit de categoria "alte expuneri de tip retail" sau dacă aceasta nu este adecvată ca nivel de referință, portofoliile de expuneri de tip retail reînnoibile eligibile ale instituțiilor de credit similare, portofoliile ipotecare sau portofoliile de expuneri față de societăți pot fi utilizate ca posibile portofolii de referință alternative.

(4) În sensul alin. (1), în vederea unei cuantificări adecvate a volatilității, poate fi utilizat coeficientul de variație - deviația standard raportată la medie -, iar prin rata pierderii se înțelege pierderea efectivă pe parcursul unei perioade fixe de timp, cuantificată ca procent din valoarea categoriei de expuneri.

(1) În sensul art. 35 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, cifra de afaceri reprezintă valoarea veniturilor brute totale încasate de către o societate din vânzarea bunurilor și serviciilor, în cursul desfășurării normale a activității. În cazul unei societăți de asigurare, prin această expresie se înțelege valoarea veniturilor brute din prime.

(2) Pentru scopurile art. 35 din regulamentul menționat la alin. (1), substituirea cifrei de afaceri anuale totale cu totalul activelor se poate realiza pe bază voluntară în condițiile în care instituția de credit poate demonstra că aceasta constituie cel puțin o abordare echivalentă din punct de vedere prudențial, este aplicată consecvent în timp și formalizată în cadrul normelor interne ale instituției de credit.

(1) În sensul art. 18 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, nu este necesar ca toate cerințele pentru încadrarea în subclasa expunerilor provenind din finanțări specializate, precizate la articolul menționat, să fie îndeplinite în aceeași măsură. Elementele individuale ale definiției expunerilor provenind din finanțări specializate pot fi relaxate într-un anumit grad pentru a se cuprinde categorii diferite de expuneri, dar toate cele 3 elemente ale definiției trebuie îndeplinite cel puțin în esență. Criteriul cel mai important pentru clasificarea drept expuneri provenind din finanțări specializate este ca sursa principală de rambursare a creditului să o constituie veniturile generate de activele finanțate.

(2) Instituția de credit trebuie să acorde o atenție deosebită definiției expunerilor provenind din finanțări specializate în cazurile aflate la limita dintre finanțarea specializată și cadrul de securitizare. În cazul elementelor care ar putea fi clasificate atât ca expuneri provenind din finanțări specializate, cât și ca poziții securitizate, instituția de credit trebuie să clasifice aceste poziții consecvent în timp.

(3) Contrapartida tipică în cazul unui acord contractual de finanțare specializată este o entitate special constituită pentru a finanța și/sau a exploata active corporale, cu personalitate juridică distinctă și ale cărei plăți sunt segregate de cele ale altor entități sau de cele ale grupului. Entitatea respectivă trebuie să fi încheiat un contract producător de efecte juridice cu privire la active și veniturile pe care acestea le generează.

(4) Pentru scopurile definirii expunerilor provenind din finanțări specializate nu prezintă importanță numărul de active prevăzute în acordul contractual, ci dacă activele care fac obiectul garanției sunt sau nu sursa de rambursare a creditului. În mod similar, în contextul definiției, nu trebuie considerat important dacă entitatea prevăzută la alin. (3) a intrat sau nu într-un tip de contract de leasing pe termen lung care nu poate fi încetat - contractele de acest tip reprezentând un transfer al riscului -, ci faptul că o astfel de situație nu afectează principiul potrivit căruia plățile provin din același obiect care este finanțat și care servește drept garanție.

(1) Expunerile provenind din finanțări specializate se încadrează în următoarele categorii:

a) finanțare de proiecte;

b) finanțare de obiecte;

c) finanțare de mărfuri;

d) finanțare de bunuri imobiliare producătoare de venit.

(2) Finanțarea de proiecte este o metodă de finanțare în care creditorul se bazează în principal pe veniturile generate de proiectul finanțat, atât ca sursă de rambursare, cât și ca garanție pentru expunere.

(3) Finanțarea de obiecte este o metodă de finanțare a achiziționării de active corporale în care rambursarea expunerii depinde în principal de fluxurile de numerar generate de active specifice care au fost finanțate și gajate în favoarea creditorului sau cedate acestuia.

(4) Finanțarea de mărfuri se referă la creditarea structurată pe termen scurt, cu scopul de a finanța rezerve, stocuri, creanțe aferente mărfurilor tranzacționate pe bursă, în care expunerea este rambursată din veniturile din vânzarea mărfii, iar debitorul nu dispune de capacitate independentă de a rambursa expunerea - respectiv debitorul nu desfășoară alte activități și nu deține alte active semnificative.

(5) Finanțarea de bunuri imobiliare producătoare de venit este o metodă de finanțare a bunurilor imobiliare în care perspectivele de rambursare și recuperare aferente expunerii depind în principal de fluxurile de numerar generate de bunul imobiliar.

(1) Pentru a putea utiliza estimările probabilității de nerambursare în cazul expunerilor provenind din finanțări specializate, instituția de credit trebuie să demonstreze că aceste estimări îndeplinesc cerințele minime prevăzute în cap. V din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, la nivelul fiecărei categorii de expuneri provenind din finanțări specializate precizate la art. 58 alin. (1).

(2) În cazul expunerilor provenind din finanțări specializate pentru care instituțiile de credit utilizează abordarea prevăzută la art. 36 din regulamentul specificat la alin. (1), în procesul de încadrare a acestor expuneri în categoriile menționate la articolul respectiv pentru aplicarea ponderilor de risc, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare criteriile de încadrare specificate în anexa care face parte integrantă din prezentul regulament.

(3) Instituțiile de credit care se specializează în anumite activități pot rafina criteriile de încadrare a expunerilor provenind din finanțări specializate în categoriile menționate la art. 36 din regulamentul specificat la alin. (1), criterii precizate în anexa la prezentul regulament, în măsura în care procesul de rafinare introduce criterii adiționale, dar nu înlocuiește criteriile precizate.

(4) Ponderile de risc pentru expunerile provenind din finanțări specializate, prevăzute la art. 36 din regulamentul menționat la alin. (1), pot fi aplicate doar de către instituțiile de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating.

(5) Pentru scopurile art. 36 alin. (1^1) din regulamentul menționat la alin. (1), instituția de credit trebuie să demonstreze că standardele de acordare a creditelor și alte caracteristici de risc, aferente acesteia, sunt mai stricte în raport cu criteriile de încadrare specificate în anexa la prezentul regulament pentru categoria relevantă.

(6) Instituția de credit trebuie să examineze cel puțin anual diferitele aspecte ale finanțărilor specializate, incluzând ratingurile, încadrarea expunerilor în subclasa expunerilor provenind din finanțări specializate, demonstrarea faptului că expunerile respective pot sau nu pot fi tratate în cadrul general al abordării bazate pe modele interne de rating.

(1) Expunerile din titluri de capital se definesc pe baza substanței economice a instrumentului și includ interesele de proprietate, atât directe, cât și indirecte, cu drept de vot sau nu, asupra activelor și venitului emitentului.

(2) Interesele indirecte legate de titluri de capital cuprind deținerile de instrumente financiare derivate care au ca suport interese legate de titluri de capital și deținerile în entități care emit interese de proprietate și care desfășoară în principal activități de investiții în titluri de capital.

(3) O deținere indirectă sub forma unei filiale a unei entități nu este necesar să fie luată în considerare separat atât timp cât filiala este luată în considerare la determinarea valorii ponderate la risc pentru expunerile directe din titluri de capital față de entitatea respectivă. Aceasta nu implică însă o exceptare în ceea ce privește tratamentul expunerilor sub forma titlurilor de participare deținute în organismele de plasament colectiv (OPC), prevăzut la art. 23 din Regulamentul BNR-CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia instituția de credit trebuie să ia în considerare în mod direct expunerile-suport ale OPC.

(1) Un instrument trebuie atribuit clasei de expuneri din titluri de capital dacă îndeplinește următoarele criterii:

a) este nerambursabil în sensul că recuperarea fondurilor investite poate fi atinsă numai prin vânzarea investiției, vânzarea drepturilor asupra investiției sau lichidarea emitentului;

b) nu comportă o obligație din partea emitentului; și

c) conferă un drept rezidual asupra activelor sau venitului emitentului.

(2) Ca regulă generală, dacă un titlu de creanță este structurat, subordonat și administrat ca și un titlu de capital, acesta trebuie inclus în clasa de expuneri din titluri de capital.

(3) În clasa de expuneri din titluri de capital trebuie încadrate și următoarele instrumente:

a) orice instrument cu aceeași structură ca și cea a instrumentelor enumerate la art. 4 din Regulamentul Băncii Naționale a României și al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 18/23/2006 privind fondurile proprii ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții, aprobat prin Ordinul Băncii Naționale a României și al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 15/112/2006, cu modificările și completările ulterioare;

b) orice instrument care comportă o obligație din partea emitentului și care îndeplinește oricare dintre următoarele criterii:

(1) Titlurile de creanță, precum și alte titluri, parteneriate, instrumente financiare derivate sau alte produse structurate cu intenția de a li se conferi substanța economică a deținerilor de titluri de capital sunt considerate dețineri de titluri de capital.

(2) Titlurile de capital care sunt înregistrate drept credit, dar care rezultă dintr-un swap datorie/capital efectuat ca parte a recuperării sau restructurării organizate a datoriei, sunt incluse în definiția deținerilor de titluri de capital, dar aceste instrumente nu pot atrage o cerință mai mică de capital decât cea care s-ar aplica dacă deținerile respective ar rămâne în portofoliul de creanțe. În această categorie sunt incluse datoriile a căror rentabilitate este legată de cea a titlurilor de capital.

(3) Investițiile în titluri de capital care sunt structurate cu intenția de a li se conferi substanța economică a deținerilor de titluri de creanță sau expunerilor din securitizare nu trebuie considerate dețineri de titluri de capital.

(4) Obligațiunile cu caracteristici hibride nu pot fi considerate drept titluri de capital în măsura în care conduc la primirea unei părți fixe din profituri, nesatisfăcând criteriul precizat la art. 63 alin. (3) lit. b).

(5) În cazul obligațiunilor convertibile și al altor asemenea instrumente, cel puțin componenta de titlu de capital trebuie surprinsă prin atribuirea acesteia clasei de expuneri din titluri de capital.

(1) Pentru scopurile art. 47 alin. (2) din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, alegerea de către instituția de credit de metode diferite de calculare a valorii ponderate la risc a expunerilor din titluri de capital se apreciază ca fiind efectuată de o manieră consecventă și coerentă prin intermediul utilizării diferitelor instrumente și procese care reflectă procesele de administrare internă a riscului.

(2) În cazul în care este utilizată metoda bazată pe modele interne, modelul respectiv trebuie integrat în cadrul procesului de administrare a riscului al instituției de credit, conform prevederilor art. 243 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare - spre exemplu, rezultatele modelului trebuie utilizate de către instituția de credit în ceea ce privește politica de investiții, stabilirea limitelor și administrarea expunerilor.

(3) În sensul art. 48 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, pentru a demonstra faptul că portofoliile din care fac parte expunerile din investiții de tip private equity sunt suficient de diversificate, instituțiile de credit se pot referi la numărul de fonduri de investiții, la numărul de investiții care compun portofoliul și la fondurile aferente sau, în măsura în care sunt disponibili, la indici specifici de evaluare a diversificării. Istoricul pierderilor poate indica, de asemenea, că un portofoliu este suficient de diversificat pentru a se putea aplica ponderea de risc de 190% expunerilor din investiții de tip private equity.

(1) Creanțele achiziționate pot fi tratate potrivit următoarelor abordări:

a) expunerea este tratată ca expunere față de vânzător, iar creanțele sunt tratate ca garanții reale, a căror eligibilitate trebuie să fie verificată potrivit prevederilor cap. III din Regulamentul BNR - CNVM nr. 19/24/2006;

b) expunerea este tratată ca expunere față de debitor, iar evaluarea riscurilor aferente fiecărei expuneri, ca și cum respectiva expunere ar fi fost inițiată de către instituția de credit, nu reprezintă un efort excesiv pentru instituția de credit respectivă. Vânzătorul poate să acționeze sau nu ca garant;

c) expunerea este tratată ca expunere față de debitor, iar evaluarea riscurilor aferente fiecărei expuneri, ca și cum respectiva expunere ar fi fost inițiată de către instituția de credit, ar reprezenta un efort excesiv pentru instituția de credit respectivă. Acesta poate reprezenta, în special, cazul în care instituția de credit trebuie să se bazeze în mare măsură pe informațiile furnizate de o terță parte. Este posibil ca instituția de credit nici să nu cunoască întotdeauna fiecare debitor individual. Vânzătorul poate să acționeze sau nu ca garant.

(2) Creanțele achiziționate nu constituie o clasă de expuneri în sine, ci reflectă un tip de finanțare comun mai multor clase de active, rezultând de obicei din vânzarea bunurilor și serviciilor asociate unei tranzacții comerciale. Prin prisma tratamentului special prevăzut de Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, pentru creanțele achiziționate în raport cu creanțele din aceeași clasă de expuneri, creanțele achiziționate pot fi încadrate în clasa expunerilor față de societăți sau în clasa expunerilor de tip retail.

(3) Regulile aferente creanțelor achiziționate privesc în primul rând creanțele care sunt achiziționate ca parte a operațiunilor de factoring sau de scontare a facturilor - invoice discounting - ori care sunt sau urmează să fie incluse în tranzacțiile bazate pe active - asset-backed transaction. Aceste reguli nu se aplică tranzacțiilor în care creditele inițiate de o firmă sunt achiziționate ulterior în scopul de a adăuga debitori activității cumpărătorului, alta decât cea aferentă operațiunilor de securitizare.

(1) În cazul creanțelor achiziționate față de societăți, pentru a putea utiliza standardele de cuantificare a riscului aferente expunerilor de tip retail, prevăzute în cap. V din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, instituția de credit trebuie să demonstreze că îndeplinește criteriile de eligibilitate specificate în regulamentul respectiv.

(2) În sensul art. 44 din regulamentul menționat la alin. (1), între vânzător și instituția de credit cumpărătoare nu trebuie să se efectueze o operațiune în condiții de favoare, și anume ambele părți trebuie să interacționeze ca agenți independenți pe piața financiară - niciunul dintre agenți nu trebuie să fie într-o asemenea poziție încât să influențeze procesul intern de luare a deciziilor al celuilalt agent. Instituțiile de credit care doresc să trateze expunerile drept creanțe achiziționate eligibile trebuie să se asigure, cel puțin, de următoarele:

a) nu există un risc semnificativ de contaminare a stărilor de nerambursare între vânzător și debitor; și

b) creanțele au fost tranzacționate în condiții de concurență deplină - respectiv, la preț de piață și în condiții de piață.

(3) Pentru scopurile art. 44 lit. d) din regulamentul menționat la alin. (1), o modalitate de implementare a cerinței de diversificare poate face referință la numărul de debitori, instituția de credit putând stabili o limită de concentrare, fie sub forma unei limite absolute - dimensiunea maximă a expunerii pe contrapartidă -, fie sub forma unei limite relative - expunerea față de o contrapartidă ca procent din întreaga valoare a portofoliului.

(1) Pentru scopurile art. 37 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, prin efort excesiv se înțelege fie că numărul debitorilor aferenți este atât de mare încât instituția de credit nu ar putea să îi clasifice utilizând sistemul său de rating obișnuit, fie că debitorii nu sunt debitorii obișnuiți, direcți ai instituției de credit și, în consecință, sistemele de date ale instituției de credit nu conțin nicio informație specifică cu privire la aceștia.

(2) Atunci când instituțiile de credit colectează date suficiente pentru a putea evalua debitorii pe bază individuală, acestea trebuie să renunțe la utilizarea, pentru creanțele achiziționate, a abordării de tip top-down - respectiv utilizarea standardelor de cuantificare a riscului aferente expunerilor de tip retail - în schimbul celei de tip bottom-up - respectiv utilizarea standardelor de cuantificare a riscului aferente expunerilor față de societăți.

(1) Instituțiile de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating trebuie să acopere riscul de diminuare a valorii creanței chiar și în cazul în care instituția de credit tratează expunerea respectivă ca și cum debitorul ar fi clientul acesteia.

(2) În sensul art. 2 pct. 1 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, riscul de diminuare a valorii creanței se referă la posibilitatea ca valoarea potențială a creanțelor achiziționate și finanțate de către instituția de credit să fie redusă la inițiativa vânzătorului sau a debitorului și ca valorile contractuale de plătit de către debitorii creanțelor respective să fie reduse prin acordarea de credite debitorilor, fie sub formă de lichidități, fie sub o altă formă - cum ar fi compensări sau reduceri rezultate din returnarea bunurilor vândute, din dispute privind calitatea produselor, din orice plată sau disconturi promoționale oferite de către vânzător, precum și compensări ale datoriilor între vânzător și debitor.

(3) În cazurile în care o instituție de credit nu este sigură dacă ar trebui sau nu să trateze un anumit eveniment ca risc de diminuare a valorii creanței, acesta trebuie tratat ca risc de diminuare a valorii creanței. Aceste cazuri includ situațiile în care instituția de credit nu poate să aloce cu claritate anumite evenimente riscului operațional. În cazul efectelor de comerț bazate pe active - asset-backed commercial paper -, riscul de diminuare a valorii creanței aferent expunerilor-suport trebuie evaluat proporțional - pro-rata.

a) suma expusă la risc la momentul intrării în stare de nerambursare - incluzând principalul plus dobânda și comisioanele neplătite și capitalizate;

b) recuperările, incluzând venitul și sursele de recuperare - cum ar fi fluxurile de numerar rezultate din vânzarea garanției reale și veniturile din garanții personale sau venitul realizat după vânzarea creditelor intrate în stare de nerambursare;

c) costurile de tratare a situațiilor problematice și de colectare, incluzând costurile semnificative directe și indirecte asociate activității de tratare a situațiilor problematice și a celei de colectare;

d) în măsura în care este necesar pentru calcularea efectelor semnificative ale actualizării, datele calendaristice și valorile diferitelor fluxuri de numerar care au avut loc, respectiv succesiunea în timp - timing - a procesului de recuperare.

(1) Utilizarea datelor externe, inclusiv a datelor centralizate, precum și a mai multor surse de date - cum ar fi combinarea datelor externe și interne - în vederea îmbunătățirii robusteții estimării pierderii în caz de nerambursare trebuie avută în vedere în special de o instituție de credit care deține mai puține informații interne pentru a estima pierderile în caz de nerambursare - de asemenea, atunci când sunt probleme legate de reprezentativitatea portofoliului de expuneri intrate în stare de nerambursare.

(2) Instituția de credit trebuie să ia în considerare, în special, elemente de referință externe adecvate, în măsura în care acestea sunt disponibile.

(3) Instituția de credit trebuie să evalueze cu atenție toate datele și elementele de referință externe relevante, concentrându-se pe analiza datelor cu privire la componentele pierderii care sunt specifice unei țări - spre exemplu, incapacitatea potențială de a obține controlul asupra garanției reale depinde de cadrul legal național - sau care sunt specifice unei instituții de credit - spre exemplu, procesele de colectare care conduc la variații ale costurilor de tratare a situațiilor problematice, altor costuri directe și indirecte. De asemenea, instituția de credit trebuie să identifice și acele cazuri în care unele componente ale pierderii economice ar putea să nu fie incluse în datele externe. Instituțiile de credit trebuie să analizeze componentele pierderii din cadrul datelor externe, precum și comparabilitatea datelor externe în ceea ce privește practicile de creditare și procesele interne și să ia în considerare rezultatele acestor analize pe parcursul procesului de estimare.

(1) Cuantificările ratelor de recuperare utilizate la estimarea pierderilor în caz de nerambursare trebuie să reflecte costul deținerii activelor intrate în stare de nerambursare pe parcursul perioadei de tratare a situațiilor problematice, inclusiv o primă de risc adecvată.

(2) În cazul în care fluxurile de numerar aferente recuperării sunt incerte și implică un risc care nu poate fi diversificat, calcularea valorii actualizate nete trebuie să reflecte valoarea în timp a banilor, precum și o primă de risc adecvată pentru riscul nediversificabil.

(3) În vederea stabilirii unor prime de risc adecvate pentru estimarea pierderilor în caz de nerambursare în condiții de declin economic, instituția de credit trebuie să se concentreze asupra incertitudinilor cu privire la fluxurile de numerar aferente recuperării, asociate stărilor de nerambursare declanșate pe perioada unui declin economic.

(4) În cazul în care nu există incertitudini cu privire la fluxurile de numerar aferente recuperării - cum ar fi situația în care recuperările se obțin pe baza garanției reale sub formă de numerar -, calcularea valorii actualizate nete este necesar să reflecte numai valoarea în timp a banilor și este adecvată utilizarea unei rate de actualizare fără risc.

(1) Cuantificările ratelor de recuperare pot fi realizate prin metode cum ar fi:

a) actualizarea fluxului de recuperări și a fluxului de costuri de tratare a situațiilor problematice printr-o rată de actualizare ajustată la risc, care reprezintă suma dintre rata de dobândă fără risc și o marjă adecvată pentru riscul corespunzător fluxurilor de numerar aferente recuperării și costului de tratare a situațiilor problematice;

b) conversia fluxului de recuperări și a fluxului de costuri de tratare a situațiilor problematice în fluxuri de numerar de tipul echivalent cert - reprezentând suma necesară pentru ca un investitor cu aversiune la risc să devină indiferent între primirea cu certitudine a sumei la data plății și primirea unui activ ce produce o plată incertă, a cărei distribuție la data plății este identică cu cea a fluxului de numerar incert - și actualizarea acestora prin rata de dobândă fără risc;

c) o combinație între ajustări ale ratei de actualizare și ajustări, efectuate de o manieră coerentă cu ajustările respective, ale fluxurilor de recuperare și de costuri de tratare a situațiilor problematice.

(2) Procesul utilizat pentru determinarea ratei de actualizare trebuie să fie coerent pentru toate expunerile de același tip. Instituțiile de credit trebuie să justifice acest aspect cu atenție deosebită pentru a se asigura lipsa oricărui arbitraj cauzat de manipularea factorilor de actualizare. Instituțiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naționale a României, atunci când utilizează o rată de actualizare fără risc, că orice risc rămas este acoperit într-o altă secțiune a calculelor.

(1) Costurile de tratare a situațiilor problematice și de colectare trebuie să includă costurile desfășurării activității departamentului de tratare a situațiilor problematice și de colectare, costurile serviciilor externalizate - cum ar fi costurile serviciilor de colectare externalizate, atribuibile în mod direct recuperărilor, precum costurile juridice - și un procent corespunzător din alte costuri continue, precum cheltuielile generale ale instituției de credit, în afara cazului în care instituția de credit poate demonstra că aceste costuri nu sunt semnificative.

(2) Instituția de credit trebuie să demonstreze că înregistrează în bazele de date toate informațiile necesare pentru a calcula costurile semnificative directe și indirecte. Procesul de alocare a costurilor trebuie să se bazeze pe aceleași principii și tehnici pe care instituțiile de credit le utilizează în cadrul propriilor sisteme de contabilitate a costurilor, iar instituțiile de credit trebuie să demonstreze că acest proces este suficient de relevant și de riguros.

(3) Instituțiile de credit trebuie să definească conceptul de "semnificativitate" și să formalizeze elementele de cost de o manieră consecventă în timp.

(1) Instituțiile de credit trebuie să prezinte ipotezele care stau la baza modelelor sau metodelor utilizate pentru alocarea claselor de rating sau a grupelor de risc ale debitorilor și să justifice Băncii Naționale a României aceste ipoteze.

(2) În vederea cuantificării gradului de conformitate cu prevederile cap. V secțiunea 1 subsecțiunea 1.5 "Utilizarea modelelor" din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, instituțiile de credit pot utiliza metode statistice.

(3) Indiferent de metodologia utilizată pentru a aloca clase de rating sau grupe de risc ale debitorilor, instituțiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naționale a României că alocările de ratinguri și sistemele de rating pentru riscul de nerambursare al debitorului îndeplinesc cerințele minime prevăzute în cap. V din regulamentul precizat la alin. (2).

(1) În cazul în care instituțiile de credit utilizează metode directe de estimare a probabilității de nerambursare și înregistrează suprapuneri între alocarea debitorilor pe clase de rating sau grupe de risc și estimarea probabilităților de nerambursare pentru respectivele clase de rating sau grupe de risc, toate cerințele prevăzute de cadrul de reglementare referitoare la metodologia de alocare a ratingurilor se aplică și pentru scopurile estimării probabilității de nerambursare.

(2) Indiferent de tipul metodei de estimare utilizate, instituțiile de credit trebuie să demonstreze Băncii Naționale a României că estimarea probabilității de nerambursare îndeplinește cerințele minime prevăzute de Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare.

(1) Instituțiile de credit trebuie să facă distincție între pierderile în caz de nerambursare efective și cele estimate.

(2) Pierderile în caz de nerambursare efective se referă la pierderile totale observate, actualizate la momentul intrării în stare de nerambursare, pentru fiecare expunere intrată în stare de nerambursare din cadrul setului de date și reprezintă valori ex-post care pot fi aplicate la nivelul unei clase de rating sau al unei grupe de risc a tranzacțiilor. Datele brute utilizate pentru calcularea pierderii trebuie să provină din cadrul departamentului de colectare - cum ar fi recuperările, executarea garanției reale, precum și toate fluxurile de numerar -, din cadrul departamentului de contabilitate - dobânda neplătită, dar capitalizată, suma expusă la risc la momentul intrării în stare de nerambursare - sau din cadrul altor departamente. Instituțiile de credit trebuie să colecteze, fără a aplica în această etapă filtre, toate informațiile necesare pentru a calcula pierderea economică.

(3) Instituția de credit trebuie să aloce pierderile în caz de nerambursare estimate tranzacțiilor sale curente - intrate sau nu în stare de nerambursare - și să le utilizeze la calcularea cerințelor de capital pentru expunerile sale.

(4) Pierderile în caz de nerambursare estimate se bazează pe pierderile în caz de nerambursare efective pentru setul de date de referință aplicabil. Pierderile în caz de nerambursare estimate pot fi însă diferite de media pierderilor în caz de nerambursare efective din cadrul setului de date de referință, primele fiind necesar să încorporeze așteptările cu privire la ratele de recuperare viitoare. Pentru aceste scopuri, instituțiile de credit trebuie să calculeze o rată de recuperare anticipativă pe termen lung pentru clasa de rating sau grupa de risc a tranzacțiilor, luând în considerare atât circumstanțele economice curente, cât și pe cele viitoare.

(5) Dacă o instituție de credit ajustează valoarea pierderii în caz de nerambursare efective - cum ar fi ajustările efectuate pentru a lua în considerare condițiile de declin economic -, aceasta trebuie să demonstreze că ajustarea respectivă este adecvată și că este luată în considerare în mod corespunzător în cadrul procedurilor sale de testare ex-post (backtesting).

(1) În aplicarea prevederilor art. 189 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare că potențialul ratelor de recuperare efective de a fi mai scăzute decât media, pe perioadele în care ratele de nerambursare sunt ridicate, poate fi o sursă semnificativă a pierderilor neașteptate din credite pentru anumite expuneri sau portofolii, iar de această posibilitate trebuie să se țină cont la calcularea capitalului necesar pentru acoperirea pierderilor neașteptate.

(2) Pentru scopurile alin. (1), pentru tratarea dependențelor adverse posibile dintre probabilitatea de nerambursare și pierderea în caz de nerambursare, parametrii de pierdere în caz de nerambursare trebuie să încorporeze ratele de recuperare anticipative ale expunerilor care intră în stare de nerambursare în condițiile în care există așteptări ca pierderile din credite să fie substanțial mai mari decât media. În asemenea condiții, există așteptări ca ratele de nerambursare să fie ridicate, iar dacă ratele de recuperare sunt negativ corelate cu ratele de nerambursare, parametrii de pierdere în caz de nerambursare trebuie să încorporeze previziuni ale ratelor de recuperare viitoare care să fie mai scăzute decât cele așteptate în condiții mai apropiate de condițiile neutre. În cazurile în care există așteptări ca ratele de recuperare viitoare să fie independente de ratele de nerambursare viitoare, nu este necesar ca previziunile anticipative ale ratelor de recuperare încorporate în parametrii de pierdere în caz de nerambursare să difere de cele așteptate în condiții mai apropiate de condițiile neutre.

(1) Estimările pierderii în caz de nerambursare trebuie să reflecte atât experiența și practicile instituției de credit, cât și mediul extern în care aceasta își desfășoară activitatea. Instituțiile de credit nu se pot baza pe estimările la nivelul industriei fără a le ajusta, acolo unde este necesar, pentru a reflecta propria poziție a acestora.

(2) Având în vedere faptul că o variație procentuală dată a estimărilor pierderii în caz de nerambursare conduce la o modificare procentuală egală a cerințelor de capital, orice aproximare și/sau modalitate mai rapidă (shortcut) pe care instituția de credit decide să le/o adopte trebuie să constituie un aspect important al validării și evaluării.

(1) În scopul estimării parametrilor aferenți abordării bazate pe modele interne de rating, instituția de credit trebuie să pregătească setul de date de referință pentru fiecare parametru, ceea ce implică luarea de decizii cum ar fi cele privind dimensiunea eșantionului, lungimea seriilor de timp, încrederea în datele externe, tratamentul pozițiilor intrate în stare de nerambursare care nu au generat pierdere și durata proceselor de recuperare - tratarea incompletă a situațiilor problematice. Unele informații conținute în setul de date de referință pot necesita actualizare.

(2) Setul de date de referință pentru pierderea în caz de nerambursare trebuie să includă, spre deosebire de setul de date de referință pentru estimarea probabilității de nerambursare, doar expuneri față de debitori intrați în stare de nerambursare, precum și factori care pot fi folosiți pentru a grupa, în maniere semnificative, tranzacțiile intrate în stare de nerambursare. De asemenea, acest set trebuie să respecte, în măsura în care este posibil, următoarele:

a) să acopere o perioadă care este suficient de lungă pentru a include cel puțin un ciclu economic;

b) să conțină toate intrările în stare de nerambursare care au fost înregistrate pe parcursul orizontului de timp considerat;

c) să conțină date pentru calculul pierderilor în caz de nerambursare efective;

d) să includă toate informațiile relevante necesare pentru a estima parametrii de risc;

e) să includă date despre determinanții relevanți ai pierderii.

(3) Instituția de credit trebuie să se asigure că setul de date de referință rămâne reprezentativ pentru portofoliile sale curente.

a) instituția de credit trebuie să facă o distincție clară între pierderea în caz de nerambursare efectivă și cea estimată, ca parametru utilizat pentru calcularea valorilor ponderate la risc ale expunerilor. Pierderea în caz de nerambursare efectivă poate fi zero, respectiv dacă o expunere este scoasă din starea de nerambursare fără un cost semnificativ, direct sau indirect, asociat colectării cu privire la instrumentul respectiv, și fără o pierdere cauzată de efectele semnificative ale actualizării - de exemplu, dacă starea de nerambursare a fost cauzată doar de criteriul celor 90 de zile de întârziere, iar obligațiile de plată au fost ulterior complet îndeplinite -, este posibil să nu se înregistreze nicio pierdere;

b) în situațiile în care pierderea în caz de nerambursare estimată are o valoare scăzută sau zero, instituțiile de credit trebuie să demonstreze că procesele lor de estimare sunt pertinente și precise. În particular, acestea trebuie să poată oferi dovezi concrete cu privire la toți factorii luați în considerare în cadrul procesului de cuantificare care au condus la estimări scăzute, cum ar fi rata de actualizare, valoarea estimată a garanției reale, structura fluxurilor de numerar etc.;

c) chiar dacă în cadrul proceselor de recuperare au fost observate rezultate pozitive și acestea pot fi explicate, pierderea în caz de nerambursare estimată și utilizată pentru a calcula cerințele de capital nu trebuie să fie mai mică decât zero. Aceasta poate fi zero în situații excepționale. Instituțiile de credit trebuie să demonstreze că monitorizează și înregistrează rezultatele pozitive ale proceselor de recuperare pentru a se convinge de faptul că nu s-au produs erori sistematice;

d) instituția de credit trebuie să examineze tratamentul tranzacțiilor cu pierdere zero pentru a se asigura că acesta nu produce distorsiuni. Un număr semnificativ de tranzacții cu pierdere zero poate indica faptul că instituția de credit utilizează o definiție a stării de nerambursare prea timpurie sau că setul de date de referință conține anumite tranzacții care nu sunt într-adevăr în stare de nerambursare - precum stări de nerambursare de ordin tehnic, cum ar fi comisioane cu valoare redusă rămase de plată, aferente împrumuturilor rambursate.

(1) În procesul de estimare a pierderii în caz de nerambursare, instituțiile de credit pot lua în considerare determinanți de risc precum:

a) determinanți de risc aferenți tranzacției, incluzând tipul tranzacției, garanția reală, garanții personale furnizate de terțe părți, rangul de subordonare, perioada de timp în care debitorul s-a aflat în stare de nerambursare, maturizarea expunerii (seasoning), raportul dintre valoarea împrumutului și cea a garanției reale și procedurile de recuperare;

b) determinanți de risc aferenți debitorului, incluzând dimensiunea debitorului, dimensiunea expunerii, structura de capital specifică firmei, regiunea geografică, sectorul industrial și linia de activitate;

c) determinanți de risc aferenți instituției de credit, incluzând organizarea internă și cadrul de administrare a activității, evenimente relevante - cum ar fi fuziuni - și entități specifice din cadrul grupului, destinate recuperărilor;

d) determinanți de risc externi, incluzând ratele de dobândă și cadrul legal - și, ca o consecință, durata procesului de recuperare; și

e) alți factori de risc.

(2) Instituțiile de credit trebuie să identifice și să examineze determinanți de risc suplimentari care sunt relevanți pentru circumstanțele specifice ale acestora. Instituțiile de credit trebuie să colecteze date cu privire la ceea ce consideră a fi determinanții principali ai pierderii pentru un grup dat de tranzacții și să îi includă în procesul de estimare a pierderii în caz de nerambursare. Raționamentele privind identificarea determinanților de risc principali trebuie formalizate în mod corespunzător de către instituția de credit și trebuie prezentate Băncii Naționale a României.

(1) Instituțiile de credit trebuie să aleagă o tehnică sau o combinație de tehnici de estimare a pierderii în caz de nerambursare. Tehnicile care pot fi utilizate, cu condiția respectării prevederilor prezentei părți, includ, dar fără a se limita la, următoarele:

a) estimarea pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice;

b) estimarea pierderii în caz de nerambursare de piață, respectiv estimarea pierderii în caz de nerambursare pe baza prețurilor de piață ale obligațiilor intrate în stare de nerambursare;

c) estimarea pierderii în caz de nerambursare de piață implicite, respectiv estimarea pierderii în caz de nerambursare din prețurile de piață ale creditelor, obligațiunilor sau instrumentelor de tip credit default, pentru care nu a apărut starea de nerambursare;

d) estimarea pierderii în caz de nerambursare istorice implicite.

(2) Instituțiile de credit trebuie să demonstreze că metodele alese pentru estimarea pierderii în caz de nerambursare sunt potrivite în raport cu activitățile desfășurate de către acestea și cu portofoliile cărora li se aplică, precum și să justifice ipotezele teoretice aferente modelelor.

(1) Instituțiile de credit pot aplica tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice, folosind fie estimările directe, fie o abordare în două etape.

(2) În situația în care sunt folosite estimările directe, instituția de credit obține o estimare cantitativă pentru fiecare expunere individuală, pe baza caracteristicilor specifice ale acesteia.

(3) În cazul utilizării abordării în două etape, instituția de credit estimează o valoare medie a pierderii în caz de nerambursare pentru toate expunerile din cadrul aceleiași clase de rating sau grupe de risc a tranzacțiilor.

(4) În sensul alin. (2), dacă în cadrul clasei de expuneri de tip retail este folosită o abordare la nivel de grupă de risc, instituția de credit trebuie să calculeze media estimărilor directe individuale în vederea obținerii pierderii în caz de nerambursare agregate pentru toate expunerile aferente grupei respective. În situația în care instituția de credit obține estimările pentru clasa de expuneri de tip retail utilizând clase de rating - similar cazului expunerilor față de societăți, instituții, administrații centrale sau bănci centrale -, nu este necesar să se agrege estimările pierderii în caz de nerambursare pentru expunerile de tip retail.

(1) În sensul art. 101 alin. (1), procedurile directe de estimare - spre exemplu, un model statistic care utilizează determinanții de risc drept variabile explicative - permit instituției de credit calculul automat al fiecăruia dintre elementele distincte care alcătuiesc pierderea în caz de nerambursare, pe baza experienței cu privire la fiecare dintre elementele corespondente din setul de date de referință, care este relevant pentru elementul respectiv - cum ar fi valorile de recuperare ale bunurilor imobiliare sau ratele de actualizare.

(2) În sensul art. 101 alin. (1), în cadrul abordării în două etape, instituția de credit trebuie să aplice o ajustare generală a pierderii în caz de nerambursare la nivelul clasei de rating sau al grupei de risc, privită ca întreg, pentru a reflecta măsura în care valoarea medie a pierderii în caz de nerambursare pentru setul de date de referință necesar nu este reprezentativă pentru media pe termen lung, anticipativă și ponderată în funcție de numărul stărilor de nerambursare sau pentru estimarea efectuată în ipoteza unui declin economic.

(1) În cazul în care instituția de credit utilizează tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice, setul de date de referință utilizat pentru realizarea estimărilor include prețurile de piață istorice înregistrate cu privire la garanția reală sau aferente unei părți ori tuturor creanțelor față de debitor. Prețurile de piață curente ale garanțiilor reale pentru expunerile deținute la momentul actual de către instituția de credit pot influența pierderea în caz de nerambursare estimată aferentă acestora.

(2) Ca o alternativă la tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice, setul de date de referință poate fi obținut de către instituția de credit, cu condiția respectării prevederilor prezentei părți, prin observarea prețurilor de piață ale obligațiunilor sau creditelor tranzacționabile intrate în stare de nerambursare, într-un interval scurt de timp de la intrarea în această stare sau la ieșirea din faliment, precum și prin observarea prețurilor de piață ale creditelor, obligațiunilor sau instrumentelor de tip credit default, pentru care nu a apărut starea de nerambursare.

(3) În cazul în care instituția de credit utilizează informații de piață ca o alternativă la tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare care ia în considerare procesul de tratare a situațiilor problematice - cum ar fi în caz de date puține -, datele de piață trebuie să îndeplinească cerințele generale privind utilizarea datelor externe, prevăzute de Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare.

(4) Instituția de credit poate să obțină cea mai bună estimare a pierderii așteptate pentru expunerile intrate în stare de nerambursare direct din prețurile de piață ale acestora, acolo unde acestea există.

(1) Instituțiile de credit trebuie să utilizeze cu atenție informațiile externe relevante folosite pentru îmbunătățirea estimărilor pierderii în caz de nerambursare, bazate pe experiența proprie a acestora cu privire la pierderi și recuperări.

(2) Estimarea pierderii în caz de nerambursare din marjele de credit (credit spreads) aferente expunerilor care nu au intrat în stare de nerambursare - respectiv estimarea pierderii în caz de nerambursare de piață implicite - poate fi utilizată de către instituția de credit numai atunci când, pentru obținerea unor estimări de încredere, nu sunt disponibile alte date și dacă rezultatele validării arată ca aceste estimări sunt de încredere.

(3) Tehnicile de estimare a pierderii în caz de nerambursare de piață și cea de piață implicită pot fi adecvate numai în condițiile în care piețele de capital se caracterizează prin adâncime - respectiv există numeroși cumpărători și vânzători potențiali dispuși să tranzacționeze la prețuri mai ridicate sau mai scăzute decât prețul de piață curent - și lichiditate.

(1) Tehnica de estimare a pierderii în caz de nerambursare istorice implicite - respectiv obținerea de estimări ale pierderilor în caz de nerambursare din pierderile efective aferente expunerilor din cadrul claselor de rating sau grupelor de risc și din estimările adecvate ale probabilităților de nerambursare - poate fi utilizată de către instituția de credit doar pentru clasa de expuneri de tip retail. Pierderea efectivă pentru aceste expuneri de tip retail este egală cu pierderea totală împărțită la numărul total de expuneri din cadrul clasei de rating sau al grupei de risc, în timp ce pierderea în caz de nerambursare efectivă medie este egală cu aceeași pierdere totală împărțită la numărul expunerilor intrate în stare de nerambursare din cadrul clasei de rating sau al grupei de risc.

(2) Estimarea pierderii în caz de nerambursare istorice implicite poate fi utilizată de către instituția de credit doar în cazurile în care aceasta poate estima pierderea așteptată pentru fiecare clasă de rating a tranzacțiilor sau grupă de expuneri, cu condiția îndeplinirii cerințelor minime - incluzând toate cerințele calitative și cantitative aferente validării - pentru estimarea probabilității de nerambursare.

(1) Instituțiile de credit trebuie să stabilească un proces riguros și bine formalizat pentru evaluarea efectelor - în cazul în care acestea există - condițiilor de declin economic asupra ratelor de recuperare și pentru obținerea de estimări ale pierderii în caz de nerambursare în concordanță cu condițiile de declin economic.

(2) Procesul prevăzut la alin. (1) presupune 3 etape, care pot fi tratate într-o manieră integrată:

a) identificarea condițiilor de declin economic corespunzătoare pentru fiecare clasă de expuneri reglementată, în cadrul fiecărei jurisdicții;

b) identificarea dependențelor adverse - în cazul în care acestea există - dintre ratele de nerambursare și ratele de recuperare;

c) integrarea dependențelor adverse ce au fost identificate dintre ratele de nerambursare și ratele de recuperare, cu scopul de a genera, pentru expunerile instituției de credit, parametrii de pierdere în caz de nerambursare care să fie în concordanță cu condițiile de declin economic identificate.

(3) În sensul alin. (2) lit. a), condițiile de declin economic corespunzătoare sunt acelea în care determinanții relevanți ai ratelor de nerambursare sunt în concordanță cu condițiile în care există așteptări ca pierderile din credite pentru clasa de expuneri reglementată să fie în mod substanțial mai ridicate decât media. Instituțiile de credit pot identifica asemenea condiții la un nivel mai granular, dacă o asemenea abordare sporește senzitivitatea la risc. Ca regulă generală, în cazul în care ratele de recuperare prezintă senzitivitate la condițiile locale, instituțiile de credit trebuie, cel puțin, să ia în considerare în mod separat fiecare clasă de expunere și fiecare jurisdicție, exceptând situația în care pot justifica combinarea claselor de expuneri și/sau a jurisdicțiilor pe baza faptului că expunerile din cadrul acelorași clase de expuneri, în jurisdicții diferite, prezintă o covarianță ridicată a ratelor de recuperare.

(4) În sensul alin. (2) lit. b), dependențele adverse dintre ratele de nerambursare și ratele de recuperare pot fi identificate fie direct, prin analize statistice, dacă datele necesare sunt disponibile, fie indirect, prin examinarea relațiilor dintre determinanții stării de nerambursare și cei ai recuperărilor. Abordarea indirectă poate include analiza comportamentului valorilor garanției reale, acolo unde garanția reală are o influență semnificativă asupra recuperărilor.

(5) În sensul alin. (2) lit. c), pentru obținerea unei estimări a pierderii în caz de nerambursare în condiții de declin economic, instituțiile de credit pot, spre exemplu, analiza ratele de recuperare în timpul perioadelor de declin economic sau pot utiliza previziuni bazate pe modificarea determinanților de risc corespunzători într-o manieră concordantă cu condițiile de declin economic. Dacă prin derularea unei analize în concordanță cu alin. (2) lit. b) nu a fost identificată nicio dependență adversă semnificativă între ratele de nerambursare și ratele de recuperare, estimările pierderii în caz de nerambursare se pot baza pe mediile pe termen lung, ponderate în funcție de numărul stărilor de nerambursare, ale ratelor observate ale pierderii sau pot fi obținute din previziuni care nu implică supunerea la simulări de criză a determinanților de risc corespunzători.

(1) Calcularea factorului de conversie necesită observarea și compararea a cel puțin două momente de timp: momentul actual și momentul intrării în stare de nerambursare. Factorii de conversie estimați sunt obținuți din factorii de conversie efectivi pentru expunerile intrate în stare de nerambursare din setul de date de referință. Momentul intrării în stare de nerambursare și valoarea trasă la acest moment pentru expunerile din setul de date de referință pot fi observate în mod direct.

(2) Instituțiile de credit trebuie să utilizeze abordări de calculare a factorilor de conversie efectivi care sunt adecvate activității specifice a acestora.

(1) Instituțiile de credit trebuie să se asigure că momentele de timp alese pentru calcularea factorilor de conversie efectivi aferenți setului de date de referință sunt adecvate pentru orizontul de timp de un an utilizat în scopul estimării factorilor de conversie. Aceasta ar putea necesita luarea în considerare de seturi de intervale diferite de timp ce precedă momentul intrării în stare de nerambursare.

(2) În cazul în care instituția de credit utilizează pentru calcularea factorilor de conversie efectivi abordarea de grup (cohort approach), perioada de observare este împărțită în ferestre de timp, iar suma trasă la momentul intrării în stare de nerambursare este pusă în legătură cu suma trasă/netrasă la începutul ferestrei de timp. Perioada ce trebuie utilizată în cadrul acestei abordări (cohort period) drept fereastră de timp este de un an, cu excepția cazurilor în care instituția de credit poate demonstra că ar fi mai prudentă și mai potrivită o perioadă diferită.

(3) În situația utilizării, pentru calcularea factorilor de conversie efectivi, a abordării cu orizont de timp fix (fixedhorizon approach), suma trasă la momentul intrării în stare de nerambursare este pusă în legătură cu suma trasă/netrasă la un moment fix, anterior intrării în stare de nerambursare, folosindu-se ipoteza simplificatoare că toate expunerile care vor intra în stare de nerambursare de-a lungul orizontului de timp ales vor intra în stare de nerambursare la același moment de timp: sfârșitul orizontului de timp fix. Instituțiile de credit trebuie să folosească un orizont de timp fix de un an, cu excepția cazurilor în care acestea demonstrează că ar fi mai prudentă și mai potrivită o altă perioadă.

(4) Instituțiile de credit pot utiliza, pentru cuantificarea factorilor de conversie efectivi, abordarea cu orizont de timp variabil - generalizare a abordării cu orizont de timp fix -, care constă în folosirea mai multor referințe temporale în cadrul orizontului de timp ales - cum ar fi compararea sumei trase la momentul intrării în stare de nerambursare cu sumele trase cu o lună, două luni, trei luni etc. înainte de intrarea în stare de nerambursare.

(5) Pentru cuantificarea factorilor de conversie efectivi, instituțiile de credit pot folosi numai ca soluție tranzitorie abordarea momentum, care vizează exprimarea factorilor de conversie ca procent din întregul angajament de finanțare - raportul limită totală -, și nu ca procent din suma netrasă. În cazul utilizării acestei abordări, nu este necesar ca instituția de credit să ia o decizie privind un moment de referință anterior intrării în stare de nerambursare, suma trasă la momentul intrării în stare de nerambursare comparându-se doar cu limita totală la acest moment. Pentru a putea primi aprobarea din partea Băncii Naționale a României de a utiliza estimări proprii ale factorilor de conversie obținuți pe baza abordării momentum, instituțiile de credit trebuie să recalculeze raportul limită totală sub forma unui factor de conversie care să respecte prevederile Regulamentului BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, folosind informația relevantă din procesul de alocare pe clasele de rating ale factorului de conversie.

(1) Indiferent de abordarea aleasă pentru cuantificarea factorilor de conversie efectivi, instituțiile de credit trebuie:

a) să analizeze și să prezinte Băncii Naționale a României considerentele pentru adoptarea abordării respective, să își justifice alegerile și să evalueze impactul pe care l-ar avea utilizarea unui orizont de timp diferit;

b) să identifice punctele slabe posibile ale abordării alese și să propună metode pentru tratarea sau compensarea acestora;

c) să evalueze impactul abordării alese asupra claselor de rating și estimărilor finale ale factorului de conversie, prin investigarea efectelor dinamice, precum interacțiunile cu perioada rămasă până la intrarea în stare de nerambursare (time-to-default) și calitatea creditului.

(2) Aspectele enumerate la alin. (1) trebuie avute în vedere la elaborarea și validarea modelului intern, iar documentația instituției de credit trebuie să furnizeze informații clare cu privire la acestea.

(1) Fără a aduce atingere prevederilor art. 110 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, pentru scopurile primirii aprobării de a utiliza estimările proprii ale factorilor de conversie, expresia linii de credit prevăzută la art. 108 alin. (2) lit. d) din același regulament se interpretează ca fiind suficient de largă pentru a acoperi fiecare tip de expunere din afara bilanțului precizat în anexa la Regulamentul BNR - CNVM nr. 14/19/2006, cu completările ulterioare, care nu este identificat drept un element de risc maxim și care nu este deja menționat în mod explicit în altă secțiune a art. 108 alin. (2) din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare.

(2) În cazuri excepționale, instituțiile de credit pot folosi, cu aprobarea Băncii Naționale a României, factorii de conversie reglementați pentru anumite tipuri de expuneri, dacă pot demonstra că este imposibil să se elaboreze o abordare relevantă pentru a estima factorii de conversie pentru expunerile respective. Elementele cu risc maxim rămân acoperite de prevederile art. 110 din Regulamentul BNR - CNVM nr. 15/20/2006, cu modificările și completările ulterioare, și primesc o valoare a expunerii de 100% din valoarea lor.

(1) Setul de date de referință pentru factorul de conversie/valoarea expunerii trebuie să includă doar expuneri față de debitori intrați în situație de nerambursare, suma trasă și cea netrasă la momentul intrării în stare de nerambursare, suma trasă și cea netrasă la un moment - sau momente - de timp anterior intrării în stare de nerambursare, precum și factori care pot fi folosiți pentru a grupa, în maniere semnificative, tranzacțiile intrate în stare de nerambursare. De asemenea, acest set trebuie să respecte, în măsura în care este posibil, următoarele aspecte:

a) să acopere o perioadă care este suficient de lungă pentru a include cel puțin un ciclu economic;

b) să conțină toate intrările în stare de nerambursare care au fost înregistrate pe parcursul orizontului de timp considerat;

c) să includă toate informațiile relevante necesare pentru a estima parametrii de risc;

d) să includă date despre determinanții relevanți ai factorului de conversie.

(2) Instituția de credit trebuie să se asigure că setul de date de referință rămâne reprezentativ pentru portofoliile sale curente, fiind actualizat atunci când este necesar.

(1) Instituțiile de credit trebuie să ia în considerare și să analizeze toți determinanții de risc principali ai factorilor de conversie. Importanța determinanților de risc trebuie judecată pe baza caracteristicilor specifice ale portofoliilor și practicilor instituției de credit.

(2) În procesul de analizare a determinanților potențiali ai factorului de conversie, instituțiile de credit trebuie să examineze - fără ca lista precizată să aibă caracter exhaustiv - următoarele domenii:

a) strategiile și politicile instituțiilor de credit în ceea ce privește monitorizarea conturilor clienților;

b) capacitatea și voința instituției de credit de a împiedica noi trageri în circumstanțe apropiate intrării în stare de nerambursare;

c) factorii care influențează cererea debitorului pentru finanțare/tranzacții;

d) factorii care influențează voința instituțiilor de credit de a oferi finanțare/tranzacții;

e) comportamentul terțelor părți - cum ar fi alte instituții de credit, instituții financiare, creditori comerciali și proprietari -, a căror prezență ca surse alternative ale ofertei poate crește sau reduce cererea de finanțare/tranzacțiile pentru o instituție de credit individuală; și

f) natura tranzacției și atributele încorporate în aceasta - cum ar fi protecția angajamentului contractual.