HOTĂRÂRE din 14 iunie 2016

în Cauza Dragomir împotriva României

(Cererea nr. 43.045/08)

Strasbourg

Prezenta hotărâre este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.

În Cauza Dragomir împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-un comitet compus din Krzysztof Wojtyczek, președinte, Egidijus Kuris, Iulia Motoc, judecători, și Fatoș Araci, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 43.045/08, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Constanța Dragomir ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 11 iulie 2008, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

2. Reclamanta a fost reprezentată de doamna M. Sîrbu, avocat în București. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 14 februarie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.

4. Guvernul a contestat examinarea cererii de către un comitet. După analizarea obiecției Guvernului, Curtea a respinso.

I. Circumstanțele cauzei

5. Reclamanta s-a născut în 1946 și are domiciliul în București.

6. La 24 aprilie 2002, reclamanta a fost lovită de o mașină în timp ce traversa strada. Șoferul a părăsit locul accidentului și a condus-o la spital, unde a fost diagnosticată cu fractură a coloanei. După cinci zile, reclamanta a suferit o operație și a fost externată din spital la 14 mai 2002.

7. Poliția a declanșat o anchetă pentru a clarifica circumstanțele producerii accidentului.

8. La 19 iunie 2002, poliția a luat declarația reclamantei, aceasta plângându-se de vătămările corporale cauzate de șofer. De asemenea a solicitat ca acesta să îi achite 20.000 dolari americani (USD) cu titlu de despăgubiri civile.

9. La 5 iulie 2002, agentul de poliție însărcinat cu ancheta a dispus efectuarea unei expertize tehnice.

10. La 8 iulie 2002, poliția a audiat un martor ocular.

11. La 23 august 2002 a fost depus la dosar un raport de expertiză medico-legală conform căruia reclamanta suferise leziuni traumatice pentru a căror vindecare erau necesare 40-45 de zile de îngrijiri medicale.

12. Conform proceselor-verbale redactate de organele de anchetă la 30 noiembrie 2002 și la 16 ianuarie 2003, reclamanta nu se prezentase la secția de poliție pentru a lua cunoștință despre obiectivele stabilite pentru raportul de expertiză. La 5 iunie 2003, reclamanta s-a deplasat la secția de poliție, unde a formulat câteva întrebări suplimentare pentru expert.

13. La 18 februarie 2004, poliția a solicitat asistență din partea unui expert care să pregătească raportul de expertiză tehnică în speță.

14. La 29 martie 2004, expertul a examinat locul accidentului în prezența șoferului și a reclamantei. Șoferul a declarat că era de acord cu concluziile expertului.

15. Raportul de expertiză tehnică a fost finalizat la 25 august 2004. Conform acestuia, reclamanta era vinovată de producerea accidentului întrucât traversase strada prin loc nemarcat și fără să se asigure. Șoferul, care la acel moment efectua manevra de întoarcere a autovehiculului, nu încălcase nicio regulă de circulație. Expertul desemnat de șofer a fost de acord cu concluziile raportului, în timp ce expertul desemnat de reclamantă a redactat un punct de vedere separat conform căruia vinovăția aparținea în integralitate șoferului care nu fusese atent atunci când efectuase manevra de întoarcere a autovehiculului.

16. Reclamanta a luat cunoștință despre concluziile experților la 23 noiembrie 2004. La 17 ianuarie 2005, reclamanta a transmis obiecțiunile sale la care a primit răspuns la 25 ianuarie 2005.

17. Prin rezoluția din 31 ianuarie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București a dispus neînceperea urmării penale față de șofer întrucât culpa exclusivă pentru producerea accidentului aparținea reclamantei. Plângerea reclamantei împotriva rezoluției procurorului a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția prim-procurorului din 4 aprilie 2005.

18. Plângerea reclamantei împotriva celor două rezoluții ale parchetului a fost respinsă ca neîntemeiată de Judecătoria Sectorului 5 București la 2 iunie 2005. Reclamanta a formulat recurs. La 4 august 2005, Tribunalul București a admis recursul și a restituit cauza la parchet pentru efectuarea de cercetări suplimentare întrucât numeroase elemente de fapt nu fuseseră clarificate.

19. La 29 decembrie 2005, reclamanta a solicitat parchetului informații cu privire la stadiul dosarului.

20. La 26 aprilie 2006, martorul ocular a fost audiat din nou.

21. La 7 iulie 2006, parchetul a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză tehnică și, la 19 iulie 2006, reclamanta a informat autoritățile că are nevoie de un termen suplimentar, până la 9 septembrie 2006, pentru a putea decide dacă va angaja un expert consilier parte.

22. La 10 august 2006 a fost luată prima declarație scrisă a șoferului.

23. În declarațiile date la secția de poliție la 11 mai și 19 octombrie 2006, reclamanta a susținut că, în speță, nu se impunea efectuarea unui nou raport de expertiză.

24. Potrivit celor trei procese-verbale redactate între 2 octombrie și 29 noiembrie 2006 de ofițerul de poliție însărcinat cu ancheta, reclamanta nu a putut fi contactată sau nu a reușit să se deplaseze la secția de poliție pentru a indica numele expertului consilier parte.

25. La 23 ianuarie 2007, procurorul de caz a stabilit că nu era necesar un nou raport de expertiză și a dispus neînceperea urmăririi penale față de șofer, reținând culpa exclusivă a reclamantei în producerea accidentului. Decizia a fost confirmată prin ordonanța prim-procurorului din 21 februarie 2007.

26. Plângerea reclamantei împotriva soluției parchetului a fost admisă de Judecătoria Sectorului 5 București la 8 mai 2007. Instanța a reținut că organele de cercetare penală nu au respectat dispozițiile cuprinse în hotărârea anterioară, din 4 august 2005. Sentința a rămas definitivă în urma respingerii recursului formulat de parchet, prin hotărârea Tribunalului București din 26 septembrie 2007.

27. Prin rezoluția din 9 iunie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București a constatat că, în speță, a intervenit la 24 aprilie 2007 prescripția răspunderii penale și a dispus neînceperea urmăririi penale.

28. Reclamanta a contestat rezoluția în fața instanței și a solicitat obligarea șoferului și a parchetului la plata sumei de 25.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat. Reclamanta a motivat că parchetul era responsabil pentru întârzierea excesivă a anchetei care a determinat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea săvârșită împotriva sa.

29. Prin hotărârea din 27 august 2008, Judecătoria Sectorului 5 București a respins plângerea reclamantei. Instanța a reținut că, întrucât în speță se împlinise termenul de prescripție a răspunderii penale, nu se putea pronunța asupra cererii reclamantei de acordare de despăgubiri. Judecătoria a mai arătat că reclamanta dispunea de posibilitatea de a formula o acțiune în despăgubire în fața instanțelor civile. Hotărârea a rămas definitivă în urma respingerii recursului prin hotărârea din 15 octombrie 2008 a Tribunalului București.

II. Dreptul și practica interne relevante

30. Prevederile fostului Cod de procedură penală român privind introducerea unei acțiuni civile, separat sau în cadrul procesului penal, sunt următoarele:

Articolul 15

"[...] (2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.[...]"

Articolul 19

"(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune.

31. Dispozițiile relevante din Codul penal referitoare la prescripția răspunderii penale, astfel cum erau în vigoare la momentul anchetei infracțiunilor în speță, sunt următoarele:

Articolul 122

"Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt: [...]

[...]

Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârșirii infracțiunii. [...]"

32. Prevederile relevante privind răspunderea civilă din Codul civil în vigoare până la 1 octombrie 2011 sunt formulate după cum urmează:

Articolul 998

"Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara."

Articolul 999

"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa."

33. Conform prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție pentru formularea unei acțiuni în despăgubire este de trei ani de la data producerii prejudiciului. Conform art. 8, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă din momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Cazurile de întrerupere a prescripției sunt următoarele:

Articolul 16

"Prescripția se întrerupe:

34. Guvernul a prezentat exemple de jurisprudență pentru a arăta că o acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile generale privind răspunderea civilă delictuală poate fi formulată după încetarea urmăririi penale și după expirarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani. Cu toate acestea, niciuna din cele șase hotărâri judecătorești prezentate nu se referă la o situație similară celei din prezentul caz, și anume la formularea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală după încetarea anchetei penale ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale și când persoana vătămată cunoștea atât întinderea prejudiciului, cât și persoana care l-a cauzat.

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 §1 din Convenție

35. Reclamanta s-a plâns că din cauza încetării anchetei penale, care a atras neexaminarea pretențiilor sale civile, i s-a refuzat accesul la o instanță. A invocat art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție. Totodată, reclamanta s-a plâns și de durata procedurii penale în cursul căreia s-a constituit parte civilă împotriva șoferului care îi cauzase vătămări corporale.

36. Curtea reamintește că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea stabilită de reclamantă. O plângere se caracterizează prin faptele invocate în cuprinsul ei, și nu doar prin motivele legale sau argumentele pe care se bazează [a se vedea Guerra și alții împotriva Italiei (MC), 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I]. De aceea, ținând cont de natura și de fondul capetelor de cerere formulate de reclamanta din cauză, Curtea constată că acestea trebuie examinate, în principal, în temeiul art. 6§ 1 din Convenție, care prevede astfel în partea sa relevantă:

"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]"

A. Cu privire la admisibilitate

37. Guvernul a susținut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. Mai precis, Guvernul a susținut că, după încetarea anchetei penale, reclamanta avea posibilitatea de a formula o acțiune în răspundere civilă delictuală, în fața instanțelor civile în temeiul prevederilor art. 998 și art. 999 Cod civil putea să formuleze o acțiune în despăgubire.

38. Reclamanta a contestat această susținere, argumentând că o asemenea acțiune era prescrisă la data la care încetase ancheta penală.

39. Curtea consideră că excepția Guvernului este strâns legată de fondul cererii și, prin urmare, trebuie unită cu fondul.

40. De asemenea, Curtea reține că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

41. Reclamanta a susținut că, întrucât formulase împreună cu plângerea penală și o cerere de despăgubire împotriva persoanei care îi cauzase vătămări corporale, se aștepta în mod legitim ca această cerere să fie examinată. Cu toate acestea, din cauza întârzierilor excesive și a perioadelor de inactivitate imputabile autorităților, a intervenit prescripția răspunderii penale. În aceste circumstanțe, acțiunea sa în despăgubire nu mai putea fi examinată de nicio instanță, de vreme ce termenul de prescripție pentru formularea acțiunii civile expirase.

Reclamanta a subliniat totodată că, chiar dacă ar fi formulat de la început în fața instanțelor civile o acțiune în despăgubire, soluționarea acesteia ar fi fost suspendată până la finalizarea procesului penal.

La șase ani de la accident, când ancheta penală a încetat fără a fi clarificate elemente de fapt importante, existau șanse minime ca o nouă acțiune în fața instanțelor civile să aibă succes. Prin urmare, dreptul său de acces la o instanță a fost încălcat.

42. Guvernul a susținut că, în situația în care ancheta penală încetează înainte de a se dispune trimiterea în judecată, instanțele penale nu puteau, conform legii, să examineze pretențiile părții civile. După încetarea anchetei penale, reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acțiune în fața instanțelor civile. Reclamanta ar fi putut, de asemenea, să formuleze o acțiune civilă înaintea începerii anchetei penale, așa cum a decis Curtea în cauze similare Asociația Victimelor S.C. Rompetrol S.A. și S.C. Geomin S. Guvernul a mai arătat că întârzierile înregistrate în timpul anchetei penale se datorau comportamentului reclamantei care nu s-a prezentat la secția de poliție când a fost citată.

43. Mai întâi, Curtea reiterează că art. 6 § 1 garantează oricui dreptul de a supune analizei instanțelor orice pretenție referitoare la drepturile și obligațiile sale civile [a se vedea Prințul Hans-Adam II al Lichtensteinului împotriva Germaniei (MC), nr. 42.527/98, pct. 43, CEDO 2001-VIII]. Dreptul de acces la o instanță garantat de art. 6 § 1 din Convenție nu este absolut și poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod implicit întrucât dreptul de acces la o instanță, prin însăși natura sa, implică o reglementare la nivel național. În această privință, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală în ceea ce privește respectarea cerințelor Convenției îi aparține Curții. Trebuie îndeplinită condiția ca limitările aplicate să nu restricționeze sau să reducă accesul conferit individului într-un mod sau într-o măsură în care însăși esența dreptului respectiv să fie afectată (a se vedea Dinchev împotriva Bulgariei, nr. 23.057/03, pct. 42, 22 ianuarie 2009).

44. Curtea remarcă faptul că a examinat deja în mai multe ocazii cereri similare celei din prezenta cauză și că a constatat încălcarea art. 6 în acele situații în care încetarea anchetei penale și neexaminarea pretențiilor părții civile erau imputabile autorităților, fiind cauzate în special de întârzieri excesive ale procedurii care determinaseră împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile cercetate (a se vedea Anagnostopoulos împotriva Greciei, nr. 54.589/00, pct. 31-32, 3 aprilie 2003; Atanasova împotriva Bulgariei, nr. 72.001/01, pct. 45-47, 2 octombrie 2008; Rokas împotriva Greciei, nr. 55.081/09, pct. 24, 22 septembrie 2015).

45. Revenind la cauza de față, Curtea reține că la 19 iunie 2002 reclamanta s-a constituit parte civilă în cadrul procedurii penale declanșate de autoritățile naționale, ca urmare a producerii accidentului de mașină. Reclamanta s-a prevalat de posibilitatea oferită de lege pentru a proceda în acest mod și, prin urmare, avea așteptarea legitimă că pretențiile sale vor fi examinate. Cu toate acestea, pretențiile sale civile nu au fost soluționate de autorități timp de șase ani, când parchetul a constatat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale cu privire la infracțiunea aflată în cercetare și a decis să înceteze ancheta penală.

46. Guvernul a argumentat că reclamanta a cauzat întârzieri semnificative în derularea anchetei penale. Din dosarul cauzei reiese că reclamanta nu s-a conformat notificărilor transmise de organele de cercetare pentru perioade care cumulau mai puțin de un an.

47. Curtea constată că speța nu era complexă și că toată ancheta penală a constat în consemnarea a patru declarații și dispunerea efectuării unui raport de expertiză. Curtea observă în plus că prima examinare a locului accidentului efectuată de un expert a avut loc la doi ani de la producerea accidentului. De asemenea, prima declarație scrisă a șoferului a fost consemnată abia la 10 august 2006, la mai mult de patru ani de la data producerii accidentului. Între timp, organele de cercetare penală au insistat în mod constant în a o invita pe reclamantă la secția de poliție și în a-i consemna absența. Cu privire la acest aspect, Curtea constată, de exemplu, că, deși reclamanta a menționat în scris opinia sa conform căreia nu era necesar un nou raport de expertiză în cauză (supra, pct. 23), organele de cercetare au continuat timp de două luni și jumătate să o invite la secția de poliție pentru a indica un expert parte și că în această perioadă au redactat trei procese-verbale în care au consemnat absența sa. În acest context, Curtea nu este convinsă că întârzierile considerate de organele de anchetă ca datorându-se absenței reclamantei ar putea fi analizate ca fiind cauzate exclusiv de comportamentul acesteia.

48. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că întârzierile excesive și nejustificate din cadrul anchetei penale sau datorat comportamentului autorităților și au avut ca rezultat împiedicarea examinării pretențiilor civile formulate de partea vătămată în cadrul procesului penal.

49. Guvernul a invocat faptul că reclamanta nu a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanțelor civile. În mod similar Cauzei Anagnostopoulos, Curtea consideră că, în situația în care legislația internă pune la dispoziția părților în litigiu o cale procedurală, precum acțiunea civilă în cadrul procesului penal, statul în cauză trebuie să se asigure că acestea beneficiază de garanțiile fundamentale reglementate de articolul 6§1. În opinia Curții, reclamantei nu i se poate pretinde să aștepte prescrierea răspunderii penale a pretinsului autor al infracțiunii a cărei victimă a fost, la mulți ani de la constituirea de parte civilă și de la producerea faptelor cercetate, pentru a formula o nouă acțiune în fața instanțelor civile (a se vedea Anagnostopoulos, pct. 32, și Dinchev, pct. 50, ambele citate anterior).

În circumstanțele cauzei de față și în ciuda aprecierii cu caracter general a Judecătoriei Sectorului 5 București o asemenea acțiune formulată la mai mult de 6 ani de la accident ar fi avut puține șanse de succes întrucât ar fi fost formulată după expirarea termenului de prescripție de trei ani. Guvernul nu a adus dovezi în sens contrar (supra, pct. 34).

50. Această concluzie nu este în niciun fel modificată de faptul că reclamanta ar fi putut opta de la început pentru o acțiune civilă separată. Opțiunea sa pentru constituirea ca parte civilă în procesul penal nu a fost nejustificată în situația sa personală. Este larg acceptat faptul că circumstanțele producerii unui accident de mașină sunt elucidate de poliție în contextul anchetei penale. Odată ce a optat pentru această cale procedurală, reclamanta era îndreptățită să obțină o examinare a pretențiilor sale și nu era obligată să formuleze, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, o altă acțiune în reparație disponibilă în dreptul național (a se vedea Dinchev, citată supra, pct. 51). Curtea constată, în plus, că, chiar dacă ar fi fost intentată de la început o acțiune civilă, aceasta ar fi fost suspendată până la finalizarea anchetei penale (supra, pct. 30) - care în prezenta cauză a durat șase ani și care, așa cum au observat instanțele interne, nu a clarificat elemente importante de fapt. În consecință, Curtea nu consideră că reclamanta a acționat neadecvat când a ales să urmeze calea de recurs reglementată de Codul de procedură penală.

51. În final, Curtea consideră că prezenta cauză nu poate fi comparată cu cea citată de Guvern, și anume Asociația Victimelor S.C. Rompetrol S.A., S.C. Geomin S.A. și alții împotriva României, în care s-a stabilit că reclamantul s-a constituit parte civilă în procedura penală după expirarea termenului de prescripție a dreptului de a formula o acțiune civilă separată (citată supra, pct. 66).

52. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că reclamanta nu a beneficiat de un drept efectiv de acces la o instanță pentru examinarea pretențiilor sale civile.

În consecință, Curtea respinge excepția Guvernului și hotărăște că a fost încălcat art. 6§1 din Convenție.

53. Având în vedere circumstanțele prezentei cauze și în lumina constatărilor asupra capătului de cerere referitor la dreptul de acces la o instanță, Curtea apreciază că a examinat deja principalele probleme ce decurg din capătul de cerere referitor la întârzierile excesive din cadrul anchetei penale. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă în această cauză a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție din cauza duratei excesive a anchetei penale (a se vedea Korkolis împotriva Greciei, nr. 63.300/09, pct. 26, 15 ianuarie 2015).

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

54. Art. 41 din Convenție prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Prejudiciu

55. Reclamanta a pretins 20.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și moral. A mai solicitat o alocație lunară de 500 EUR, pretinzând că accidentul i-a cauzat vătămări ce au avut ca urmări dizabilități fizice permanente. Reclamanta a depus două certificate medicale în susținerea pretențiilor sale.

56. Guvernul s-a opus acestor pretenții, arătând că sumele solicitate erau excesive și nejustificate.

57. Curtea reiterează că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție în prezenta cauză întrucât reclamanta nu a beneficiat de acces efectiv la o instanță pentru examinarea pretențiilor sale civile. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și, prin urmare, respinge acest capăt de cerere.

58. Pe de altă parte, având în vedere toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea admite că reclamanta a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei suma de 3.600 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, plus orice sumă ce poate fi datorată de aceasta cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

59. Reclamanta a solicitat totodată 7.001,95 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor naționale și a Curții. Aceasta a depus dovada plății onorariului de expert care a redactat raportul de expertiză din 2004, în cadrul anchetei penale.

60. Guvernul a solicitat Curții să respingă aceste pretenții ca fiind nejustificate.

61. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în c are s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora [a se vedea, de exemplu, Iatridis împotriva Greciei (satisfacție echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI]. În prezenta cauză, având în vedere documentele pe care le deține și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată.

C. Dobânzi moratorii

62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

1. unește cu fondul excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne și o respinge;

2. declară cererea admisibilă;

3. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție sub aspectul nerespectării dreptului reclamantei de acces la o instanță;

4. hotărăște că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție privind durata excesivă a procedurii;

5. hotărăște:

6. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 14 iunie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Curții.

----