CAZUL VASILESCU IMPOTRIVA ROMÂNIEI
-----------
*1) Nota traducatorului.
Versiunile originale sunt în limbile franceza și engleza.
Întrucât versiunile în limbile franceza și engleza folosesc inconsecvent denumirile unor instituții și funcții, traducerea a fost adaptată, folosindu-se numai denumirile valabile astăzi, cu excepția cazurilor expres indicate. În ceea ce privește actele procedurale, terminologia traducerii s-a supus regulilor intertemporale.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAZUL VASILESCU IMPOTRIVA ROMÂNIEI
(53/1997/837/1043)
Hotărâre pronunțată de o Camera
România - menținerea confiscării ilegale a unor obiecte de valoare de către fosta militie în 1966 și interzicerea accesului la un tribunal care să poată dispune restituirea lor
I. Articolul 6 alin. 1 din convenție
A. Excepția preliminară a Guvernului
(neepuizarea căilor de recurs intern)
Neprezentata în fața Comisiei - decădere.
Concluzie: respingere (unanimitate).
B. Temeinicia plângerii
Curtea Suprema de Justiție a decis ca, întrucât cererea de restituire formulată de către reclamanta are drept obiect contestarea unei măsuri de urmărire penală, competența soluționării ei revine în exclusivitate Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges. Întrucât chiar și atunci când exercita o atribuție de natura contencioasă un procuror acționează în calitate de membru al Ministerului Public, subordonat în primul rând procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție și apoi ministrului justiției, aceasta înseamnă ca el este dependent față de puterea executivă.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
II. Articolul 13 din convenție
Art. 6 alin. 1 reprezintă lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanții sunt absorbite de art. 6.
Concluzie: nu este necesară examinarea acestui capăt de cerere (unanimitate).
III. Articolul 1 din Protocolul nr. 1
Întrucât nici nelegalitatea confiscării bunurilor litigioase de către fosta militie și nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestora nu au fost contestate - în consecința, reclamanta a rămas proprietara asupra bunurilor până în prezent -, România nu a recunoscut jurisdicția obligatorie a Curții decât începând cu data de 20 iunie 1994, dar plângerea reclamantei are drept obiect o situație de fapt continua care subzistă în prezent, iar decizia Curții Supreme de Justiție este ulterioară datei de 20 iunie 1994.
Data fiind absenta vreunui temei legal, continua lipsire de proprietate nu poate fi interpretată ca "o lipsire de proprietate" sau ca o modalitate de "reglementare a folosirii proprietății" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reclamanta obtinuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile vizate erau obligate la restituirea obiectelor revendicate - hotărâre anulată de către Curtea Suprema de Justiție -, în condițiile în care demersurile făcute la parchetul considerat competent de către Curtea Suprema de Justiție nu dusesera la nici un rezultat.
Pierderea prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunurilor în cauza, combinata cu esecul încercărilor de până atunci de reparare a situației criticate, a produs consecințe suficient de grave pentru a conchide ca a avut loc o confiscare de fapt.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
IV. Articolul 8 din convenție
Data fiind concluzia privitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu mai trebuie să examineze cazul prin raportare la art. 8.
Concluzie: nu este necesară examinarea acestui aspect (unanimitate).
V. Articolul 50 din convenție
A. Prejudiciul
Prejudiciul material: imposibilitatea Guvernului de a restitui bunurile în litigiu - reparatie echitabila. Prejudiciul moral: reparatie echitabila.
Concluzie: statul pârât este obligat sa plătească o anumită suma de bani către reclamanta, cu titlu de despăgubiri materiale și morale (unanimitate).
B. Costuri și cheltuieli judiciare
Pretenții neprecizate - restituire echitabila.
Concluzie: statul pârât este obligat sa plătească reclamantei o anumită suma de bani cu titlu de costuri și cheltuieli (unanimitate).
REFERINȚE LA JURISPRUDENTA CURȚII
23 septembrie 1982, Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei; 27 august 1981, Demicoli împotriva Maltei; 24 iunie 1993, Papamichalopoulos și alții împotriva Greciei; 24 noiembrie 1994, Beaumartin împotriva Frantei; 31 octombrie 1995, Papamichalopoulos și alții împotriva Greciei (art. 50); 18 decembrie 1996, Loizidou împotriva Turciei (fond); 26 noiembrie 1996, Sakik și alții împotriva Turciei; 19 decembrie 1997, Bruala Gomez de la Torre împotriva Spaniei.
În cazul Vasilescu împotriva României*2),
--------------
*2) Notele grefierului:
1. Cazul are nr. 53/1997/837/1.043. Primele doua cifre arata poziția din anul introducerii plângerii, ultimele doua o aseaza pe lista cuprinzând cazurile cu care Curtea a fost sesizată și pe lista cuprinzând plângerile inițiale (la Comisie) corespunzătoare.
2. Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cazurilor privind statele legate prin Protocolul nr. 9.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu dispozițiile art. 43 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (convenția) și cu reglementările aplicabile din Regulamentul B, în camera alcătuită din următorii judecători:
domnul R. Bernhardt, președinte;
domnul Thor Vilhjalmsson;
domnul A.B. Baka;
domnul M.A. Lopes Rocha;
domnul D. Gotchev;
domnul K. Jungwiert;
domnul E. Levits;
domnul J. Casadevall;
domnul M. Voicu,
precum și din domnii H. Petzold, grefier, și P.J. Mahoney, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 24 februarie 1998 și la 23 aprilie 1998, pronunța hotărârea de mai jos, adoptată la aceasta din urma data:
PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizată cu acest caz de către o persoană de cetățenie română, doamna Elisabeta Vasilescu (reclamanta), și de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la 22 și, respectiv, la 28 mai 1997, în termenul de 3 luni prevăzut la art. 32 alin. 1 și la art. 47 din convenție. La originea cazului se găsește o plângere (nr. 27.053/95) îndreptată împotriva României și cu care reclamanta sesizase Comisia la 10 februarie 1995 în temeiul art. 25.
Plângerea doamnei Vasilescu și cererea Comisiei au drept temei art. 44 și art. 48 lit. a) și e) din convenție, astfel cum au fost acestea modificate prin Protocolul nr. 9, pe care România l-a ratificat. Ele vizează obținerea unei hotărâri cu privire la respectarea de către România a exigențelor art. 6 alin. 1 din convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și - în ceea ce privește plângerea în fața Comisiei - ale art. 8 și 13 din convenție.
2. Răspunzând invitatiei făcute în conformitate cu art. 35 alin. 3 lit. d) din Regulamentul B, reclamanta l-a desemnat pe domnul D. Cosma, avocat în Baroul București, în calitate de apărător (art. 31). Președintele a autorizat folosirea limbii române în procedura scrisă în fața Curții (art. 28 alin. 3).
3. Camera ce urma să fie constituită era compusa de drept din domnul M. Voicu, judecător ales de cetățenie română (art. 43 din convenție), și din domnul R. Bernhardt, vicepreședinte al Curții [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B]. La 3 iulie 1997, în prezenta grefierului, președintele Curții, domnul R. Ryssdal, a tras la sorți numele celorlalți 7 membri, respectiv domnii R. Bernhardt, vicepreședinte al Curții [art. 21 alin. 4b) din Regulamentul B], Thor Vilhjalmsson, A.B. Baka, M.A. Lopes Rocha, D. Gotchev, K. Jungwiert, E. Levits și J. Casadevall (art. 43 în fine din convenție și art. 21 alin. 5 din Regulamentul B).
4. În calitate de președinte al Camerei (art. 21 alin. 6 din Regulamentul B), domnul Bernhardt i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe domnul A. Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului român (Guvernul), pe avocatul reclamantei și pe doamna G. Thune, delegatul Comisiei, cu privire la organizarea procedurii (art. 39 alin. 1 și art. 40). Conform ordonanței pronunțate în consecința la 16 septembrie 1997, grefierul a primit memoriile reclamantei și Guvernului la 5 și, respectiv, la 8 decembrie 1997, iar mai apoi răspunsurile în replica, la 21 ianuarie și la 17 februarie 1998.
5. La 24 februarie 1998 Camera a decis sa nu țină o audienta, nu înainte de a se fi asigurat de îndeplinirea condițiilor cerute de o astfel de derogare de la procedura obișnuită (art. 27 și 40 din Regulamentul B).
6. La 27 martie 1998 Guvernul a depus la grefa un raport de expertiza, realizat de Muzeul Național de Istorie al României, privitor la aplicarea art. 50 din convenție în problema prejudiciului material. În replica, reclamanta a prezentat la 14 aprilie observațiile sale scrise cu privire la acest raport.
ÎN FAPT
I. Împrejurările cauzei
7. Doamna Elisabeta Vasilescu, cetățean român, născută în 1897, își are domiciliul în comuna Potlogi, județul Dambovita.
8. La 23 iunie 1966 lucrători ai fostei Militii Arges, fără a fi în posesia unui mandat, au efectuat o perchezitie la domiciliul reclamantei, în cadrul unei cercetări penale declansate împotriva soțului ei, acuzat pentru săvârșirea infracțiunii de deținere ilegala de obiecte din aur, fapta pedepsita de legislația atunci în vigoare (Decretul nr. 210/1960).
Cu aceasta ocazie, ei au confiscat 327 de monede vechi din aur, dintre cele mai multe erau gaurite pentru confecționarea de bijuterii, iar doua dintre ele fuseseră transformate în cercei.
9. La 4 iulie 1966 aceste obiecte au fost depuse la Sucursala Arges a Băncii Naționale a României, ocazie cu care a fost întocmit un proces-verbal.
10. La 8 iulie 1966 conducerea fostei Militii Arges a pronunțat o ordonanța de încetare a procesului penal cu privire la soțul reclamantei, finalizand astfel cercetările, în conformitate cu art. 261 din vechiul Cod de procedura penală (paragraful 25 de mai jos). S-a constatat ca în acest caz fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni, dar s-a decis totuși menținerea confiscării obiectelor în cauza.
11. La 24 mai 1990 Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges, la care reclamanta se interesase cu privire la situația acestor bunuri, a informat-o ca în arhivele sale nu exista nici un act din care să rezulte ca o astfel de măsura a fost dispusă.
12. Ulterior, reclamanta s-a adresat procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție cu o cerere pentru restituirea bunurilor. La 11 octombrie 1990 acesta i-a răspuns ca nici o măsura de confiscare sau de perchezitie nu fusese dispusă împotriva ei sau soțului ei, nici în 1966 și nici ulterior.
13. În 1991, la o dată neprecizata, Ministerul de Interne i-a confirmat reclamantei ca într-adevăr făcuse obiectul unei măsuri de urmărire în 1966 în ceea ce privește obiectele pe care le revendica și ca, ulterior, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la soțul sau. Se adauga faptul ca măsura de confiscare fusese totuși menținută de către procuratura.
14. În 1991 reclamanta a introdus împotriva Băncii Naționale a României, în calitate de depozitar al monedelor, o acțiune în revendicare cu privire la cele 40 de monede din aur transformate în salba și la perechea de cercei.
În fața Judecătoriei Gaesti ea a susținut ca aceste obiecte fuseseră confiscate în mod ilegal de către militie, fără ca o astfel de măsura sa fi fost ordonată de către magistratul competent. În sprijinul cererii sale ea a invocat răspunsul procurorului general din 11 octombrie 1990 (paragraful 12 de mai sus).
15. La 21 februarie 1992 judecătoria, bazându-se pe declarațiile martorilor și pe documentele depuse la dosar, a dat câștig de cauza reclamantei și a dispus ca Banca Naționala a României sa restituie obiectele în cauza. Instanța a constatat totodată ca fosta Militie Arges confiscase în total 327 de monede din aur aparținând reclamantei.
16. Banca Naționala a României, în calitate de pârât, a declarat recurs la Tribunalul Dambovita, recurs respins la 7 octombrie 1992. Tribunalul a constatat ca, în urma cercetărilor declansate împotriva soțului reclamantei, a fost pronunțată la 8 iulie 1966 o soluție de încetare a procesului penal și ca, în orice caz, nici o dispoziție legală nu interzicea reclamantei sa redobandeasca posesia asupra obiectelor în cauza.
17. În 1993, considerându-se în drept să-i fie restituite în totalitate obiectele confiscate de militie, reclamanta a solicitat procurorului general sa promoveze un recurs extraordinar în fața Curții Supreme de Justiție împotriva Hotărârii din 21 februarie 1992 (paragraful 15 de mai sus și paragraful 27 de mai jos).
18. La 10 iunie 1993 procurorul general a informat-o pe reclamanta că nu intenționează sa dea curs acestei cereri. În opinia sa, Hotărârea din 21 februarie 1992 era legală și temeinica.
19. La 19 august 1993 procurorul general i-a indicat reclamantei ca, în ipoteza în care nu este multumita de deciziile pronunțate în cazul ei, poate exercita noua cale de recurs introdusă prin Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedura civilă.
20. Ca urmare, atât reclamanta, cat și Banca Naționala a României au declarat recurs la Curtea de Apel Ploiesti împotriva Hotărârii din 21 februarie 1992.
Reclamanta a solicitat restituirea tuturor monedelor în litigiu, în timp ce Banca Naționala a României a cerut casarea hotărârii anterior pronunțate. Aceasta din urma sustinea ca instanțele nu erau competente să se pronunțe în speta, orice plângere împotriva măsurilor de urmărire penală fiind de competența exclusiva a procurorului ierarhic superior, în conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedură penală (paragraful 26 de mai jos).
21. Prin Decizia din 22 februarie 1994 Curtea de Apel Ploiesti a respins cele doua recursuri. În ceea ce privește acțiunea reclamantei, s-a arătat ca ea își limitase inițial pretențiile la 40 de monede și o pereche de cercei din aur și ca, în consecința, ea nu și le mai putea modifica în recurs.
În ceea ce privește banca parata, instanța a subliniat ca s-a pronunțat o soluție de încetare a procesului penal în ceea ce îl privește pe soțul reclamantei. Ea constata în plus ca procurorul general nu a dat curs cererii de restituire formulate de către reclamanta, multumindu-se sa o îndrepte către instanța de judecată. În ceea ce privește acuzatia de deținere ilegala de obiecte din aur, Curtea a răspuns ca măsura de confiscare luată de militie nu avea nici o baza legală și ca deci instanțele dispusesera în mod corect restituirea. Aceasta decizie a devenit definitivă și irevocabilă.
22. În 1994 procurorul general a declarat, în conformitate cu art. 330 din Codul de procedură civilă (paragraful 27 de mai jos), un recurs în anulare în fața Curții Supreme de Justiție împotriva hotărârilor din 21 februarie și 7 octombrie 1992, precum și împotriva Deciziei din 22 februarie 1994.
În memoriul sau el a reluat argumentul conform căruia, pronunțându-se în acest caz, instanțele civile și-au depășit competența materială, incalcand astfel competența procurorului, exclusiva în materie (paragraful 26 de mai jos). În consecința, a solicitat trimiterea cazului în fața autorității competente.
Pe de altă parte, reclamanta a invocat încălcarea art. 21 din Constituție, articol ce garantează accesul liber la justiție (paragraful 24 de mai jos), și a cerut respingerea recursului în anulare.
23. La 20 octombrie 1994 Curtea Suprema de Justiție a admis cererea procurorului general și a casat toate hotărârile în cauza, considerând ca, în conformitate cu art. 275 din Codul de procedură penală, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges era singurul competent să soluționeze cererea reclamantei ce avea ca obiect restituirea bunurilor în cauza.
II. Dreptul intern aplicabil
A. Constituția
24. Articolul 21 din Constituție prevede:
"(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."
B. Codul de procedură penală
25. Dispozițiile aplicabile din Codul de procedură penală înainte de reforma judiciară din 1 ianuarie 1969 prevedeau:
Articolul 115 ALIN. 4*3)
"Obiectele din metale sau pietre prețioase (...) vor fi depuse în 48 de ore la cea mai apropiată unitate a Băncii de Stat (...)."
Articolul 187*4)
"Organele de cercetare penală au însă nevoie de încuviințarea procurorului pentru efectuarea următoarelor acte de urmărire penală:
a) efectuarea perchezitiilor domiciliare, cu excepția cazurilor de infracțiuni flagrante;
(...)
Încuviințarea se da numai în scris și pe baza ordonanței motivate prin care organul de cercetare dispune efectuarea actului de urmărire penală."
Articolul 261*5)
"Dacă în urma efectuării actelor de urmărire penală se stabilește ca exista vreo cauza de împiedicare a pornirii sau continuării procesului penal, organul de urmărire încetează procesul penal, clasand cauza.
(...)
Încetarea procesului penal se face printr-o ordonanța motivată (...)."
-----------
*3) În realitate este vorba de alin. 4 al art. 115^1 din Codul de procedură penală - nota traducatorului.
*4) În realitate este vorba de alin. 2 al art. 187^1 și de alin. 1 al art. 187^2 - nota traducatorului.
*5) În realitate este vorba de art. 261^7 din Codul de procedură penală - nota traducatorului.
26. În noua lor versiune, astfel cum a fost adoptată prin Legea din 12 noiembrie 1968, intrata în vigoare la 1 ianuarie 1969, dispozițiile aplicabile ale Codului de procedura penală prevăd următoarele:
Articolul 168
"În contra măsurii asiguratorii luate (...) invinuitul sau inculpatul (...) se pot plange organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului care supraveghează cercetarea penală, până la sesizarea instanței de judecată, după care plângerea se adresează acelei instanțe.
(...)
După soluționarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestație potrivit legii civile."
Articolul 169
"(...) Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispozițiilor art. 168, stabilirea acestui drept și restituirea."
Articolul 220
"Când procurorul constata ca un act sau o măsura procesuala a organului de urmărire penală nu este data cu respectarea dispozițiilor legale, o infirma motivat."
Articolul 275
"Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.
(...)
Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală (...)."
C. Codul de procedură civilă
27. Articolele aplicabile din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, prevăd:
Articolul 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Suprema de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;
(...)"
Articolul 399
"Orice executare silită se poate contesta de cei interesați sau vătămați prin executare."
Articolul 400
"Toate contestațiile care s-ar ridica asupra executării silite sau între părți sau de către cei de-al treilea interesați, privitoare la înțelesul, întinderea și aplicarea dispozitivului hotărârii ce se executa, se vor indrepta la instanța care a încuviințat titlul executor (...)."
PROCEDURA ÎN FAȚA COMISIEI
28. Doamna Elisabeta Vasilescu a sesizat Comisia la 10 februarie 1995, pretinzand ca percheziția facuta la domiciliul sau și confiscarea bunurilor sale au încălcat art. 8 din convenție. Totodată ea a susținut ca, nerespectand exigențele art. 6 alin. 1 din convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justiție a lipsit-o de dreptul de acces la un tribunal care să îi permită redobandirea posesiei asupra acestor bunuri.
29. La 7 martie 1996 Comisia a reținut plângerea (nr. 27.053/95) cu privire la 40 de monede și la o pereche de cercei din aur.
În raportul întocmit la 17 aprilie 1997 (art. 31) ea exprima opinia ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție (unanimitate) și a art. 1 din Protocolul nr. 1 (28 de voturi contra 1) și că nu este cazul să se examineze plângerea cu privire la art. 8 din convenție (28 de voturi contra 1).
CONCLUZIILE PREZENTATE ÎN FAȚA CURȚII
30. Reclamanta a rugat Curtea să constate ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție, considerat izolat sau coroborat cu art. 13, a art. 8, precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea cere obligarea statului român la restituirea celor 40 de monede și a perechii de cercei din aur sau, în caz contrar, să-i fie acordată o despăgubire echitabila în temeiul art. 50.
31. Guvernul a invitat Curtea sa declare ca decizia în litigiu a Curții Supreme de Justiție nu a adus atingere drepturilor garantate de articolele invocate.
ÎN DREPT
I. Cu privire la încălcarea invocată a art. 6 alin. 1 din convenție
32. Doamna Vasilescu se plange ca i s-a adus atingere dreptului de acces la un tribunal care să se pronunțe asupra acțiunii în revendicare a monedelor din aur în cauza. Ea invoca art. 6 alin. 1 din convenție, care dispune după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanța (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)."
Guvernul combate aceasta sustinere în timp ce Comisia subscrie la ea.
A. Cu privire la excepția preliminară a Guvernului
33. Guvernul susține ca, în afară acțiunii în revendicare pe care a introdus-o în fața instanțelor civile, doamna Vasilescu dispunea de trei cai de recurs pentru a ataca actele organului de urmărire penală, criticate acum în fața Curții.
Reclamanta ar fi putut, pe de o parte, sa sesizeze procurorul însărcinat cu supravegherea urmăririi penale, în conformitate cu art. 275-278 din Codul de procedură penală, și, pe de altă parte, să se adreseze procurorului în temeiul art. 218-220 din acest cod. În sfârșit ar fi putut sa ceara restituirea bunurilor sale în temeiul art. 168 și 169 din același cod (paragraful 26 de mai sus).
34. Curtea considera ca aceste observații reprezintă o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne, excepție ce nu a fost ridicată în fața Comisiei și, din aceasta cauza, operează decăderea (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Sakik și alții împotriva Turciei din 26 noiembrie 1997, Recueil des arrets et decisions 1997 - VII, p. 2.624, paragraful 48).
B. Cu privire la temeinicia plângerii
35. Doamna Vasilescu susține ca examinarea cererii sale de restituire a bunurilor confiscate de către fosta Militie Arges ar reveni, având în vedere însuși obiectul litigiului, în competența instanțelor civile.
Pretențiile sale ar fi fost recunoscute ca întemeiate, mai întâi prin Hotărârea de restituire din 21 februarie 1992 a Judecătoriei Gaesti, apoi prin decizia Tribunalului Dambovita și, în sfârșit, prin cea a Curții de Apel Ploiesti.
Or, anuland amintitele hotărâri, cu motivarea ca instanțele civile ar fi încălcat competența exclusiva a procurorului, Curtea Suprema de Justiție ar fi lipsit-o de dreptul de a-și vedea cauza examinata de către un tribunal.
36. Guvernul nu contesta dreptul de proprietate al doamnei Vasilescu asupra monedelor în litigiu. El susține ca Decizia pronunțată la 20 octombrie 1994 de către Curtea Suprema de Justiție se întemeiază pe o interpretare gresita a dreptului român, întrucât în acest caz instanțele civile erau competente să se pronunțe asupra cererii reclamantei.
Dacă decizia Curții Supreme de Justiție ar putea fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la un tribunal, aceasta nu aduce totuși atingere substanței acestui drept, în măsura în care reclamanta păstrează posibilitatea de a folosi trei cai de atac distincte, dintre care și cea prevăzută la art. 168 și 169 din Codul de procedură penală (paragraful 33 din mai sus).
37. Comisia contesta susținerea Guvernului și considera ca regulile de procedura din dreptul român, asa cum au fost ele interpretate și aplicate de către Curtea Suprema de Justiție, au avut drept consecința faptul ca nici o instanța nu era în fapt competența să se pronunțe asupra cererii reclamantei.
38. Curtea observa ca, sesizată cu judecarea recursului în anulare, pe care, în temeiul art. 330 din Codul de procedură civilă, îl poate promova doar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție ("procurorul general"), Curtea Suprema de Justiție a anulat la 20 octombrie 1994 toate hotărârile pronunțate de instanțele civile care fuseseră investite să se pronunțe asupra acțiunii în revendicare a doamnei Vasilescu (paragraful 23 de mai sus). În decizia sa, intemeiata pe art. 275 din Codul de procedură penală (paragraful 26 de mai sus), Curtea Suprema de Justiție arata ca, pronunțându-se în aceasta cauza, aceste instanțe și-au depășit competența ratione materiae. Cerând restituirea monedelor din aur confiscate de fosta militie, reclamanta ar fi contestat de fapt o măsura de urmărire penală. De aceea, numai procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges, însărcinat cu urmărirea penală și cu supravegherea organului care a făcut cercetarea, putea decide asupra acestei cereri și nu instanțele civile.
Conform Guvernului, interpretarea regulilor de procedura, facuta de Curtea Suprema de Justiție, este eronată (paragraful 36 de mai sus).
39. Curtea nu considera ca trebuie să soluționeze aceasta problema de drept român (a se vedea printre altele, mutatis mutandis, Hotărârea Sakik și alții precitata, § 53). Rolul sau se limitează în fapt la a verifica dacă, în acest caz, doamna Vasilescu a avut acces la justiție. În consecința, Curtea își va întemeia examinarea pe dispozițiile dreptului român, astfel cum au fost ele aplicate reclamantei în cazul de față de către Curtea Suprema de Justiție.
În Decizia sa din 20 octombrie 1994 aceasta a considerat ca prin acțiunea în revendicare introdusă de către reclamanta se ajungea să se atace o măsura de urmărire penală. În consecința, ea a considerat ca aceasta cauza nu intră în competența instanțelor civile și ca doar Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges putea să soluționeze aceasta cerere. Totuși este neîndoielnic - și toate părțile sunt de acord - ca acțiunea reclamantei intra sub incidența art. 6 în ceea ce privește raportul juridic de drept civil, atâta vreme cat prin acțiune se cerea restituirea bunurilor de care a fost deposedata reclamanta (paragraful 14 de mai sus).
Curtea arata ca doamna Vasilescu s-a adresat deja Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges, apoi procurorului general. Oricare ar fi rezultatul acestor demersuri (paragrafele 11 și 12 de mai sus) și al noilor proceduri care ar putea fi deschise, eventual, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arges, trebuie, pentru ca art. 6 să fie respectat, ca autoritățile sesizate sa reprezinte un "tribunal" conform acestui articol. Curtea va verifica dacă aceasta condiție este îndeplinită.
40. Curtea noteaza ca Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit fosta Procuratura, este constituit din magistrați care își exercită toate funcțiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiției își exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.
Chiar dacă exercita, ca în cazul de fața, o atribuție de natura contencioasă, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges acționează în calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiției.
41. Curtea aminteste ca "tribunal" în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucura de plenitudine de jurisdicție, răspunzând unei serii de exigente, precum independenta față de executiv, ca și față de părțile în cauza (a se vedea, printre altele, Hotărârea "Beaumartin împotriva Frantei din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, paragraful 38). Nu aceasta este și situația procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges și nici a procurorului general.
A fost deci încălcat art. 6 alin. 1.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenție
42. Conform reclamantei, pretinsa lipsa de acces la un tribunal a antrenat și încălcarea art. 13 din convenție, care este formulat astfel:
"Orice persoană, ale carei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost incalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."
43. Având în vedere constatarea încălcării art. 6 alin. 1, Curtea nu considera necesar să se pronunțe asupra acestei cereri, care de altfel nici nu a fost argumentata. Cum dreptul revendicat are un caracter civil, art. 6 alin. 1 reprezintă lex specialis față de art. 13, ale cărui garanții sunt absorbite de acesta (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Brualla Gomez de la Torre împotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VII, § 41).
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
44. Criticand consecințele Deciziei din 20 octombrie 1994 a Curții Supreme de Justiție, doamna Vasilescu se considera și victima încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 29 și 30 de mai sus), conform căruia:
"Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosință bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."
Comisia impartaseste acest punct de vedere pe care Guvernul îl respinge.
45. Doamna Vasilescu susține ca decizia Curții Supreme de Justiție a avut drept efect faptul că nu a putut să își redobandeasca bunurile. Ea aminteste ca instanțele civile au admis cererea sa inițială de restituire a 40 din cele 327 de monede din aur și a unei perechi de cercei, confiscate în 1966. În acest sens, ele au recunoscut dreptul sau de proprietate asupra acestor obiecte și au considerat confiscarea lor ca fiind lipsită de orice temei legal.
46. Conform susținerilor Guvernului, succesiunea faptelor demonstreaza ca lucrătorii fostei militii au acționat fără autorizarea procurorului competent și ca cercetarea penală în discuție era, mai ales din acest motiv, contrară legislației în vigoare la acel moment. El admite ca prin confiscare, și ea ilegala, reclamanta a fost deposedata de bunurile cu privire la care titlul sau de proprietate nu a fost desființat. Guvernul explica de altfel ca, în conformitate cu jurisprudenta organelor de la Strasbourg, Sentinta data la 21 februarie 1992 de Judecătoria Gaesti și rămasă definitivă constituie un "drept" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Chiar dacă anularea acestei decizii a antrenat cu certitudine o lipsire de acest "drept", el fusese totuși, în orice caz, redobândit pe calea unei proceduri viciate de nerespectarea regulilor de competența. De aceea, Curtea Suprema de Justiție nu ar fi făcut decât să constate nelegalitatea care afectează dreptul, indicând reclamantei procedura pe care să o urmeze pentru a-l dobândi în conformitate cu căile legale.
Prin urmare, Curtea Suprema de Justiție nu s-ar fi pronunțat decât asupra aplicării regulilor de competența, fără a atinge substanța însăși a dreptului de proprietate al doamnei Vasilescu. Decizia sa ar fi urmărit deci un scop de utilitate publică și nu ar fi lipsit-o definitiv sau în întregime de bunurile în cauza. Cum reclamanta putea în continuare să își exercite drepturile pe calea indicată de această instanță, justul echilibru care trebuie să existe între interesele sale și interesul general ar fi fost respectat.
47. În ceea ce privește Comisia, aceasta a pus accentul pe faptul ca decizia Curții Supreme de Justiție a lipsit-o pe doamna Vasilescu de orice protecție procedurala a dreptului de proprietate. Considerând ca lipsirea în fapt de prerogativele dreptului respectiv nu este justificată, ea ajunge la concluzia absentei unui just echilibru între scopul urmărit prin decizie - respectarea regulilor de competența interne - și obligația individuală care a rezultat de aici pentru reclamanta.
48. Curtea constata ca la 23 iunie 1966, în cadrul unei cercetări îndreptate împotriva soțului sau, lucrători ai fostei militii au percheziționat fără mandat domiciliul reclamantei, de unde au confiscat 327 de monede din aur. Cercetarea a fost încheiată la 8 iulie 1966, dar obiectele confiscate au fost reținute de fosta Militie Arges. Nici nelegalitatea acestei măsuri, nici dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunurilor în discuție - recunoscut de altfel de instanțele civile (paragrafele 15, 16 și 21 de mai sus) - nu sunt contestate în fața Curții. Aceasta considera în consecința ca, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care a fost lipsită din 1966 de folosință și de dispoziția bunurilor în discuție, a rămas totuși proprietara lor până astăzi.
49. Fără indoiala, România nu a recunoscut dreptul de recurs individual (art. 25) și jurisdicția Curții (art. 46) decât la 20 iunie 1994. Totuși Curtea releva ca plângerea reclamantei se referă la o situație continua, care subzistă și la ora actuala [a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Papamichalopoulos și alții împotriva Greciei din 23 iunie 1993, seria A, nr. 260-B, p. 69, § 40, și Loizidou împotriva Turciei (fond) din 18 decembrie 1996, Recueil 1996-VI, p. 2.230, § 41]. Ea retine ca, de fapt, Curtea Suprema de Justiție a pronunțat decizia la 20 octombrie 1994, adică după 20 iunie 1994.
50. Având în vedere lipsa de temei legal, recunoscută atât de instanțele naționale (paragraful 48 de mai sus), cat și de Guvern (paragraful 46 de mai sus), continuarea reținerii obiectelor în chestiune nu poate fi calificată nici ca o lipsire de proprietate și nici ca o reglementare a folosinței bunurilor, permise de primul și de al doilea alineat ale art. 1 din Protocolul nr. 1.
51. Curtea aminteste ca un impediment de fapt poate încalcă convenția la fel ca și un impediment juridic (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Loizidou, precitata, p. 2.237, § 63).
Întrucât convenția vizează apărarea unor drepturi "concrete și efective", se impune a se verifica dacă situația criticata echivaleaza cu o confiscare de fapt (a se vedea, între altele, mutatis mutandis, hotărârile Sporrong și Lonnroth din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 24, § 63, și Papamichalopoulos și alții, precitata, p. 69, § 42).
52. Pentru a răspunde acestei probleme, caracterul nelegal deja stabilit al confiscării bunurilor reclamantei reprezintă un element decisiv. Mai mult, reclamanta a obținut o hotărâre judecătorească care obliga Banca Naționala a României sa îi restituie cele 40 de monede din aur și cerceii pe care i-a revendicat (paragraful 15 de mai sus). Totuși aceasta hotărâre, ca și cele care o confirma au fost anulate de Curtea Suprema de Justiție, în temeiul faptului ca instanțele civile au încălcat competența exclusiva a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arges (paragraful 23 de mai sus). Or, doamna Vasilescu a întreprins deja, în 1990, demersuri pe lângă acesta, ca și pe lângă procurorul general, dar acestea nu dusesera nici ele la un rezultat (paragrafele 11 și 12 de mai sus).
53. Curtea apreciază ca pierderea dreptului de dispoziție asupra bunurilor în cauza, combinata cu esuarea încercărilor de până acum făcute în fața autorităților și instanțelor naționale pentru a remedia situația criticata, a antrenat consecințe suficient de grave pentru a permite concluzia ca reclamanta a suferit o confiscare în fapt, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Papamichalopoulos și alții, precitata, p. 70, § 45).
54. În concluzie, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
IV. Cu privire la încălcarea invocată a art. 8 din convenție
55. În cele din urma reclamanta susține ca percheziția fără mandat facuta la domiciliul sau de către militie, ca și confiscarea monedelor sale din aur, care au fost transformate pentru folosință sa personală, au condus totodată și la încălcarea art. 8 din convenție, care dispune:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naționala, siguranța publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora."
56. Guvernul a invocat lipsa de competența ratione temporis a Curții de a se pronunța asupra acestui capăt de cerere. El susține ca incidentul de care se plange reclamanta a avut loc la 23 iunie 1966, deci o dată mult anterioară celei la care România a recunoscut competența Curții (art. 46), adică 20 iunie 1994.
57. Oricare ar fi răspunsul care ar putea fi dat la întrebarea de a ști dacă Curtea poate examina acest capăt de cerere, Curtea considera ca soluția sa cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 48-54 de mai sus) o dispenseaza de a mai examina cauza și sub aspectul art. 8.
V. Cu privire la aplicarea art. 50 din convenție
58. Potrivit art. 50 din convenție:
"Dacă hotărârea Curții declara ca o decizie luată sau o măsura dispusă de o autoritate judiciară sau de orice alta autoritate a unei părți contractante este în întregime sau parțial în opoziție cu obligațiile ce decurg din (...) convenție și dacă dreptul intern al acelei părți nu permite decât o inlaturare incompleta a consecințelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curții se acordă, dacă este cazul, părții lezate o reparatie echitabila."
În principal, doamna Vasilescu invita Curtea sa dispună restituirea bunurilor în cauza sau, în caz contrar, repararea prejudiciului material. Ea lasă la aprecierea instanței evaluarea prejudiciului moral și a cheltuielilor de judecată.
A. Prejudiciul material
59. Reclamanta solicita, mai întâi, restituirea celor 40 de monede transformate în salba, ca și restituirea perechii de cercei din aur sau, dacă nu, repararea prejudiciului material. Contestand evaluarea Guvernului, ca și concluziile rapoartelor de expertiza pe care se bazează aceasta (paragraful 60 de mai jos), doamna Vasilescu își evalueaza prejudiciul la 30.000 dolari S.U.A., dar lasă Curtea sa aprecieze.
60. Pe de altă parte, Guvernul susține ca o restituire în rem este imposibila, pentru ca obiectele în cauza nu au putut fi identificate.
El susține, între altele, ca în cazul în care Curtea ar ajunge la concluzia unei încălcări a art. 6 alin. 1, aceasta constatare ar reprezenta prin ea însăși o satisfactie echitabila suficienta, întrucât nici o legătură de cauzalitate nu a fost stabilită între încălcarea invocată a acestui articol și prejudiciul material invocat.
În ceea ce privește eventualul prejudiciu provocat prin încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul susține ca modul de calcul al reclamantei este lipsit de fundament științific și tehnic. În observațiile sale asupra aplicării art. 50 el se referă la o expertiza facuta de Banca Naționala a României și apreciază ca 31.856.648 lei, aproximativ 3.750 dolari S.U.A., constituie o reparatie adecvată a prejudiciului suferit de reclamanta. În continuare Guvernul a adus în sprijinul tezei sale un raport de expertiza, efectuat la cererea sa de către Muzeul Național de Istorie al României, care apreciază prejudiciul pretins în funcție de valoarea numismatica.
61. Curtea aminteste ca, dacă nu pot fi inlaturate consecințele unei încălcări a convenției, art. 50 o indrituieste sa acorde, dacă este cazul, părții lezate satisfactia pe care o considera cea mai potrivita [Hotărârea Papamichalopoulos și alții împotriva Greciei din 31 octombrie 1995 (art. 50), seria A, nr. 330-B, p. 59, § 34].
În speta, restituirea obiectelor în litigiu ar fi pus-o, pe cat posibil, pe reclamanta într-o situație echivalenta celei în care s-ar fi găsit, dacă nu ar fi avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (ibidem, p. 60, § 38). Or, Guvernul explica faptul ca este imposibil să se procedeze la o astfel de restituire (paragraful 60).
În aceste condiții Curtea, hotărând în echitate, pe baza informațiilor care i-au fost furnizate, acorda reclamantei 60.000 franci francezi, cu titlu de prejudiciu material, suma convertibilă în lei la cursul de schimb de la data plății.
B. Prejudiciul moral
62. Reclamanta pretinde, între altele, fără sa indice cuantumul, o despăgubire pentru repararea prejudiciului moral cauzat de comportamentul autorităților și al instanțelor naționale.
63. Guvernul nu formulează observații în aceasta problema.
64. Curtea nu exclude faptul ca reclamanta, deposedata de bunurile sale timp de peste 30 de ani, a suportat din aceasta cauza anumite suferințe. Doamna Vasilescu a suferit deci un prejudiciu moral pentru care Curtea, pronunțându-se în echitate, după cum cere art. 50, îi acorda o despăgubire de 30.000 franci francezi. Aceasta suma trebuie transformata în lei la cursul de schimb de la data plății.
C. Cheltuieli de judecată
65. Reclamanta cere, de asemenea, restituirea cheltuielilor de judecată, a căror evaluare o lasă la aprecierea Curții. Guvernul nu se opune acestei cereri.
66. În conformitate cu jurisprudenta sa, Curtea poate dispune restituirea cheltuielilor de judecată care, în mod real și necesar, au fost suportate pentru a împiedica sau a repara în dreptul intern o încălcare a convenției, cheltuieli al căror cuantum să poată fi stabilit atât de comisie, cat și de Curte; de altfel, cuantumul acestor cheltuieli trebuie să fie rezonabil (a se vedea, între altele, Hotărârea Demicoli împotriva Maltei din 27 august 1991, seria A, nr. 210, p. 20, § 49).
Hotărând în echitate, Curtea acorda reclamantei 10.000 franci francezi cu acest titlu, din care se deduce suma de 4.815 franci francezi*6), primită de la Consiliul Europei cu titlu de asistența juridică. Restul sumei se va transforma în lei, la cursul de schimb de la data plății.
-----------
*6) Versiunea în limba engleza a hotărârii menționează că T.V.A. este inclusă în această sumă.
D. Dobânzi
67. Curtea considera potrivit să se retina rata dobânzii legale aplicabile în Franța la data adoptării prezentei decizii, respectiv 3,36% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Respinge excepția preliminară a Guvernului.
2. Hotărăște ca a fost încălcat art. 6 din convenție.
3. Hotărăște ca a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
4. Hotărăște că nu se impune examinarea cererilor întemeiate pe art. 8 și 13 din convenție.
5. Hotărăște:
a) ca statul pârât trebuie să achite reclamantei, în termen de 3 luni, următoarele sume, în echivalentul în lei la cursul de schimb de la data plății:
(i) 60.000 (șaizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul material;
(îi) 30.000 (treizeci mii) franci francezi pentru prejudiciul moral;
(iii) 5.185 (cinci mii una suta optzeci și cinci) franci francezi pentru cheltuieli de judecată;
b) ca sumele vor fi majorate cu o dobânda de 3,36% pe an, începând de la data expirării acestui termen și până la plata efectivă.
Redactată în limbile franceza și engleza, apoi pronunțată în ședința publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 22 mai 1998.
Rudolf Bernhardt,
președinte
Herbert Petzold,
grefier
OPINIA COMISIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
(formulată în cadrul Raportului Comisiei*1) din 17 aprilie 1997)
----------
*1) Opinia se referă la unele paragrafe anterioare din Raportul Comisiei, al cărui text integral poate fi obținut la secretariatul comisiei.
[Comisia a avut următoarea alcătuire:
- domnul S. TRECHSEL, președinte;
- doamna G.H. THUNE;
- doamna J. LIDDY;
- domnii: E. BUSUTTIL;
GAUKUR JORUNDSSON;
A.S. GOZUBUYUK;
A. WETTZEL;
J.-C. SOYER;
H. DANELIUS;
F. MARTINEZ;
C.L. ROZAKIS;
L. LOUCAIDES;
J.-C. GEUS;
M.P. PELLONPAA;
M.A. NOWICKI;
I. CABRAL BARRETO;
B. CONFORTI;
I. BEKES;
J. MUCHA;
D. SVABY;
G. RESS;
A. PERENIC;
C. BIRSAN;
K. HERNDL;
E. BIELIUNAS;
E.A. ALKEMA;
M. VILA AMIGO;
- doamna M. HION;
- domn: R. NICOLINI și
H.C. KRUGER, secretar].
A. Capete de cerere declarate admisibile
41. Comisia a declarat admisibile capetele de cerere ale reclamantei, prin care aceasta a invocat faptul ca i s-a refuzat accesul la instanța și ca i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor proprii și a vieții private.
B. Puncte în discuție
42. Punctele în discuție sunt următoarele:
- Decizia Curții Supreme de Justiție din 20 octombrie 1994, prin care s-a stabilit ca instanțele nu au competența de a dispune restituirea bunurilor, a privat-o pe reclamanta de dreptul de acces la o instanța care să statueze asupra drepturilor sale cu caracter civil, drept garantat de art. 6 alin. 1 din convenție?
- anularea Hotărârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor către reclamanta, a constituit o încălcare a dreptului sau la respectarea bunurilor proprii, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție?
- anularea Hotărârii din 22 februarie 1994, care dispunea restituirea bunurilor către reclamanta, a adus atingere dreptului sau la respectarea vieții private, în sensul art. 8 din convenție?
C. Cu privire la încălcarea art. 6 alin. 1 din convenție
43. Articolul 6 alineatul 1 din convenție dispune:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)."
44. Reclamanta considera ca Decizia Curții Supreme de Justiție din 20 octombrie 1994, care anulează hotărârile anterioare, a lipsit-o de dreptul de acces la o instanța. A arătat ca, stabilind ca instanțele judiciare nu au competența de a dispune restituirea bunurilor confiscate în timpul unei proceduri penale, Curtea Suprema de Justiție a încălcat art. 21 din Constituție, care garantează dreptul nelimitat de acces la o instanța. A mai adăugat faptul ca procedura pe care a initiat-o în fața instanțelor interne avea ca obiect o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu Banca Naționala a României, acțiune intemeiata pe dispozițiile Codului civil, nefiind nicidecum o contestare a deposedarii din 1966.
45. Guvernul a susținut faptul ca executarea unei hotărâri judecătorești poate fi contestată în dreptul românesc pe calea contestației la executare, prevăzută la art. 400 din Codul de procedură civilă și la art. 42 din Decretul nr. 221/1960 cu privire la executarea confiscării. Conform opiniei exprimate de Guvern, modalitatea în care a avut loc confiscarea bunurilor reclamantei atragea competența instanțelor de judecată. Reclamanta, care nu contestase confiscarea în momentul în care aceasta a fost executată, nu poate pretinde dreptul perpetuu de acces la instanța. În sfârșit, Guvernul considera ca hotărârea Curții Supreme de Justiție nu avea drept scop privarea reclamantei de dreptul sau de acces la instanța, urmărind pur și simplu limitarea exercitării procedurale a acestui drept pentru a proteja niște raporturi juridice deja create.
46. Comisia reaminteste ca în Hotărârea sa Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a declarat ca art. 6 alin. 1 din convenție "consacra (...) «dreptul la instanța», în cadrul căruia dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât un aspect (...)" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A, nr. 18, p. 18, paragraful 36). Dreptul la instanța poate fi invocat de către orice persoană care are motive serioase sa considere ilegala o ingerinta în exercitarea unuia dintre drepturile sale cu caracter civil sau de către oricine dorește ca o instanța sa statueze asupra însăși existenței unui drept cu caracter civil (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, p. 22 paragraful 49 în fine). Litigiul sau conflictul trebuie să fie "real" și "serios" (a se vedea Curtea Europeană, Hotărârea Benthem împotriva Țărilor de Jos din 23 octombrie 1985, seria A, nr. 97, p. 14, paragraful 32).
Dreptul de acces la instanța nu este absolut; el poate fi supus unor limitări în mod implicit admise, întrucât "cere prin insesi natura sa o reglementare din partea statului, reglementare putând varia în timp și în spațiu în funcție de nevoile și de resursele comunității și ale indivizilor" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 28 mai 1985, seria A, nr. 93, p. 24, paragraful 57). Elaborand o astfel de reglementare, statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere. Cu toate acestea, limitarile aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-un mod în care sau până într-atât încât dreptul respectiv să fie încălcat în însăși substanța sa (hotărârile Golder și Ashingdane, precitate, ibidem).
47. Conform unei jurisprudente constante dreptul de proprietate este un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenție (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 29, paragraful 79).
48. Comisia observa ca reclamanta a introdus o acțiune în revendicare, urmărind obținerea unei hotărâri care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra monedelor din aur care se găsesc în posesia Băncii Naționale a României. Comisia conchide ca plângerea reclamantei se referea la un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. 1 din convenție.
49. Comisia mai apreciază ca litigiul era "real" și "serios" și subliniaza, în special, argumentele reclamantei conform cărora procurorul, singurul care avea autoritatea de a dispune o confiscare, a afirmat că nu a luat niciodată această măsură împotriva reclamantei ori a familiei sale.
50. Trebuie deci stabilit dacă decizia Curții Supreme de Justiție a lipsit-o pe reclamanta de posibilitatea de a supune litigiul privind posesia monedelor sale din aur discuției unei "instanțe" care să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 6 alin. 1 din convenție. Comisia observa ca reclamanta este proprietara monedelor din aur, ceea ce Guvernul nu contesta, și ca aceasta a încercat să obțină restituirea lor mai întâi printr-o cerere adresată procurorului care și-a declinat competența de a o examina, pe motivul ca el nu ordonase niciodată confiscarea. În aceste împrejurări reclamanta a adresat o cerere instanțelor civile care, în procedura ordinară, i-au dat reclamantei câștig de cauza. Cu toate acestea, în cadrul unui recurs în anulare Curtea Suprema de Justiție a declarat ulterior ca tribunalele civile nu aveau competența de a lua cunoștința de cererea reclamantei pe motivul ca numai procurorul detinea autoritatea în materie.
51. Comisia observa ca anularea se referea la ansamblul unei proceduri judiciare care s-a finalizat printr-o decizie ce dobandise autoritatea lucrului judecat. Ea considera ca o astfel de anulare, care, asa cum o arata art. 330 din Codul de procedură civilă, poate interveni oricând în timp, ar putea aduce atingere principiului autorității lucrului judecat și, prin aceasta, dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din convenție.
52. Cu toate acestea, Comisia nu considera necesar sa examineze dacă a avut loc o încălcare a art. 6 din convenție în virtutea nerespectării principiului securității juridice, întrucât hotărârea Curții Supreme de Justiție se dovedește incompatibilă în alte privinte cu art. 6 din convenție.
53. Comisia observa ca acest refuz era motivat de grija de a face să fie respectate normele de procedura în vigoare, considerație care ar putea trece drept legitima în sine.
54. Cu toate acestea, în speta, aplicarea normelor de procedura, asa cum au fost ele interpretate de Curtea Suprema de Justiție, a condus la constatarea ca nici o instanța judiciară nu are competența de a se pronunța asupra unei cereri precum cea a reclamantei. Or, aceasta cerere era o revendicare de drepturi civile pentru care trebuia deschisă o cale judiciară.
55. În aceste împrejurări Comisia apreciază ca, procedând în acest mod, Curtea Suprema de Justiție a încălcat prin hotărârea sa însăși substanța dreptului de acces la instanța în sensul art. 6 din convenție.
56. Rezultă ca reclamanta a fost lipsită de către Curtea Suprema de Justiție de o procedură care să corespundă cerințelor art. 6 alin. 1 din convenție, pentru recunoașterea drepturilor sale cu caracter civil.
Concluzie:
57. Comisia conchide în unanimitate ca în speta a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție.
D. Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție
58. Reclamanta considera ca a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care dispune:
"Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosință bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."
59. Reclamanta susține ca Banca Naționala a României deține piesele din aur fără nici un titlu valabil. Cu privire la aceasta a subliniat faptul ca hotărârile pronunțate în cadrul acțiunii în revendicare, printre care și Hotărârea definitivă din 22 februarie 1994, au obligat Banca Naționala a României sa îi înapoieze acele monede. Totuși, prin recursul în anulare Curtea Suprema de Justiție a anulat hotărârile respective, aducând astfel atingere dreptului sau de proprietate.
60. Guvernul nu neagă existenta unui drept de proprietate al reclamantei, ci afirma ca aceasta nu a ales procedura adecvată pentru a obține restituirea bunurilor. El arata ca soțul reclamantei a făcut în 1966 obiectul urmăririi penale pentru deținere ilegala de obiecte din aur, ceea ce presupune o faptă comisiva, în ciuda soluției pronunțate ulterior. Guvernul subliniaza ca soțul reclamantei avea posibilitatea, pe de o parte, sa conteste hotărârea de încetare a urmăririi, ceea ce el nu a făcut, exprimandu-și astfel acordul în privinta soluției adoptate, iar pe de altă parte, sa conteste măsura de confiscare specială ordonată de procuror pe calea contestarii executării, nici aceasta posibilitate nefiind folosită. Guvernul conchide ca reclamanta, care a rămas inactiva timp de 26 de ani, nu putea să se prevaleze de dreptul sau de acces la instanța pentru a obține recunoașterea ilegalitatii confiscării și restituirea bunurilor.
61. Comisia arata ca este de necontestat faptul ca piesele sunt proprietatea reclamantei.
62. Totuși, Hotărârea definitivă a Curții de Apel Ploiesti din 22 februarie 1994, care dispune restituirea bunurilor, confirmand în acest mod dreptul de proprietate al reclamantei, a fost anulată prin Hotărârea Curții Supreme de Justiție din 20 octombrie 1994.
63. Reclamanta a fost în acest fel lipsită de orice protecție procedurala a dreptului sau de proprietate. Prin aceasta ea a fost pusă în imposibilitate de a-și recupera bunurile. Conform opiniei Comisiei, atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei semnifica o "lipsire" de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
64. Pentru a fi conformă art. 1 din Protocolul nr. 1 lipsirea de proprietate nu poate interveni decât "pentru o cauza de utilitate publică" și "în condițiile prevăzute de lege". În plus, trebuie menținut un just echilibru între mijloacele folosite și scopul urmărit (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sporrong și Lonnroth, precitata, p. 26, paragraful 69, Hotărârea Lithgow și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 50, paragraful 120). Echilibrul necesar lipsește, dacă persoana vizata a suportat o povara individuală care este excesiva (a se vedea hotărârile precitate Sporrong și Lonnroth, p. 28, paragraful 73, și Lithgow și alții, p. 50, paragraful 120).
65. Comisia reaminteste ca lipsirea de proprietate fără plata unei indemnizații rezonabile și proporționale cu valoarea sa ar constitui în mod normal o încălcare excesiva; lipsa totală a unei indemnizații nu poate fi justificată din punct de vedere al art. 1 decât în împrejurări excepționale (a se vedea, între altele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Sfintele manastiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-A, p. 35, paragraful 71).
66. Comisia observa ca în speta hotărârea Curții Supreme de Justiție era motivată prin respectarea unor norme de procedura, mai precis a art. 275 din Codul de procedură penală, care îi permitea reclamantei doar posibilitatea de a sesiza procurorul. Or, aceasta hotărâre a intervenit după ce procurorul a refuzat să își recunoască competența în examinarea cererii reclamantei.
67. Comisia considera că nu a fost invocată nici o justificare a situației create de hotărârea Curții Supreme de Justiție. Ea arata în special ca nici autoritățile naționale și nici Guvernul nu au invocat nici cea mai mica justificare materială a acestei lipsiri de proprietate. În plus, Comisia observa ca reclamantei nu i s-a acordat nici o despăgubire bănească pentru lipsirea de proprietate a carei victima a fost.
68. În aceste împrejurări Comisia apreciază ca echilibrul care trebuie să existe între cerințele de interes general și imperativele drepturilor fundamentale ale reclamantei a fost rupt în detrimentul acesteia și ca lipsirea de proprietate suferită de reclamanta a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
E. Concluzie
69. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca a avut loc în speta o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție.
F. Cu privire la încălcarea art. 8 din convenție
70. În plângerea sa reclamanta a susținut ca prin anularea Hotărârii din 22 februarie 1994 s-a produs și o încălcare a art. 8 din convenție și, prin urmare, a dreptului la viața privată.
71. Având în vedere concluzia la care a ajuns cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, Comisia nu considera necesar sa mai examineze cauza și din punct de vedere al art. 8 din convenție.
Concluzie:
72. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că nu este nevoie să se examineze dacă în speta a avut loc o încălcare a art. 8 din convenție.
G. Recapitulare
73. Comisia concluzioneaza, în unanimitate, ca a existat în speta o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție (paragraful 57).
74. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, ca a existat în speta o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (paragraful 69).
75. Comisia concluzioneaza, cu o majoritate de 28 de voturi contra un vot, că nu este nevoie să se examineze dacă în speta a avut loc o încălcare a art. 8 din convenție (paragraful 72).
S. Trechsel,
președintele Comisiei
H. C. Kruger,
secretarul Comisiei
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A DOMNULUI MARTINEZ
Am votat împreună cu majoritatea pentru încălcarea art. 6 alin. 1 din convenție. Cu toate acestea, nu impartasesc opinia colegilor mei atunci când aceștia concluzioneaza ca a existat și o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție.
Pentru majoritate, Hotărârea din 22 octombrie 1994 a Curții Supreme de Justiție (din România) înseamnă o lipsire a reclamantei de bunurile sale. Eu, personal, nu impartasesc acest punct de vedere.
Este o hotărâre care se pronunța pur și simplu cu privire la competența instanțelor de judecată, fără ca prin aceasta să se ia în discuție vreun drept material al reclamantei.
Reclamanta, care se pretinde proprietara, s-a adresat instanțelor judecătorești pentru a intră în "posesie", iar cea mai înaltă instanța judecătorească, Curtea Suprema de Justiție, sesizată în mod legal, s-a mărginit sa afirme ca instanțele judecătorești nu erau competente ratione materiae să se pronunțe, competența în speta aparținând procurorului.
Aceasta contravine art. 6 alin. 1 din convenție. Reclamanta avea dreptul ca o "instanța" sa decidă asupra drepturilor sale cu caracter civil, iar procurorul nu este "instanța" la care se referă convenția. Or, Curtea Suprema de Justiție, pronunțându-se asa cum a făcut-o, nu a afectat în nici un fel dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Din punctul meu de vedere art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție nu ridica nici o problemă deosebită.
--------
Source: legislatie.just.ro (Official Gazette). The text shown is the current consolidated form (in Romanian).
We use cookies to analyze site traffic. See our Privacy Policy for details.