HOTĂRÂRE din 8 iunie 2006

în Cauza Lupsa împotriva României

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

SECTIA A TREIA

Strasbourg

(Cererea nr. 10.337/04)

Aceasta hotărâre va rămâne definitivă în situațiile precizate în art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate fi supusă unor modificari de forma.

În Cauza Lupsa împotriva României,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Birsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecatori, și din domnul V. Berger, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 18 mai 2006,

a pronuntat urmatoarea hotărâre, adoptata la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 10.337/04) indreptata împotriva României, prin care un cetatean sarbo-muntenegrean, domnul Dorjel Lupsa (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 19 ianuarie 2004, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale (Convenția).

2. Reclamantul este reprezentat prin doamnele E. Iordache și D. Dragomir, avocate din București. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sau, doamna R. Rizoiu, apoi de doamna B. Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. La data de 18 februarie 2005, președintele Secției a treia a hotarat sa comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 41 din Regulamentul Curtii și art. 29 § 3 din Convenție, președintele a hotarat ca cererea să fie analizata cu prioritate și ca admisibilitatea și temeinicia cauzei să fie analizate în acelasi timp.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei

4. Reclamantul s-a nascut în anul 1965 în Iugoslavia și în prezent locuieste în Belgrad.

5. În cursul anului 1989, reclamantul, cetatean iugoslav, a intrat și s-a stabilit în România. A locuit aici 14 ani și în 1993 a înființat o societate comerciala a carei activitate principala era prajirea și comercializarea cafelei. De asemenea, a invatat limba română și a trait marital cu o cetateana română începând din anul 1994.

6. La data de 2 octombrie 2002, partenera de viața a reclamantului, aflata în vizita în Iugoslavia, a nascut un copil. Cateva zile mai tarziu, reclamantul, partenera sa și nou-nascutul s-au intors în România.

7. La data de 6 august 2003, reclamantul, care se afla în strainatate, a intrat în România, fără vreo opozitie din partea politiei de frontieră. Cu toate acestea, a doua zi, agentii politiei de frontieră s-au prezentat la domiciliul sau și l-au insotit până la granita.

8. Prin actiunea introdusa la data de 12 august 2003 în fața Curtii de Apel București împotriva Autorității pentru straini și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, avocata reclamantului a contestat măsura de însoțire până la granita.

9. Aceasta a afirmat ca reclamantului nu i s-a prezentat niciun act care să-l declare pe acesta indezirabil pe teritoriul românesc. Ea a mai adaugat ca reclamantul traia din anul 1989 în România, ca participarea sa la revolta anticomunista din 1989 i-a adus o medalie, ca infiintase o societate comerciala, ca se ingrijea de familia sa și că nu atentase în niciun fel la siguranța statului.

10. Singurul termen de judecată în fața Curtii de Apel București a avut loc la data de 18 august 2003. Reprezentanta Autorității pentru straini i-a inmanat avocatei reclamantului copia unei ordonante a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, emisa la data de 28 mai 2003, prin care, la cererea Serviciului Roman de Informații și în baza Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor în România, reclamantul fusese declarat "persoana indezirabila" și i s-a interzis sederea în România pentru o perioadă de 10 ani, pe motiv ca existau "indicii temeinice, conform cărora el desfășura activități de natura sa puna în pericol siguranța naționala". Ultimul paragraf al ordonantei Parchetului menționa ca aceasta trebuie comunicata reclamantului și pusa în executare de către Autoritatea pentru straini, în temeiul art. 81 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002.

11. Conform documentelor depuse la dosarul cauzei de către reprezentanta Autorității pentru straini, Ministerul de Interne informase la data de 2 și 11 iunie 2003 Serviciul Roman de Informații, Ministerul Afacerilor Externe și politia de frontieră despre faptul ca reclamantului i se interzisese sederea în tara.

12. Avocata reclamantului a cerut o amanare pentru a-i comunică reclamantului copia ordonantei Parchetului și pentru a-și preciza actiunea.

13. Desi reprezentanta Parchetului a sustinut aceasta cerere având în vedere că nu se dovedise faptul ca a fost respectata obligația de comunicare către reclamant a ordonantei Parchetului, curtea de apel a hotarat sa continue analizarea cauzei. Considerand ca probele administrate deja în dosar sunt suficiente, ea a respins și noua cerere de amanare a avocatei reclamantului în vederea administrarii probelor necesare în dovedirea actiunii sale.

14. Pe fond, curtea de apel a respins actiunea, motivandu-și decizia astfel:

"Curtea, analizand actele dosarului și sustinerile formulate, urmeaza sa respinga ca neintemeiata contestația împotriva masurii de declarare ca indezirabil, dispusa prin ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și privind măsura returnarii, retinand ca, în raport de prevederile art. 83 și 84 alin. (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, măsura dispusa este temeinica și legala, în raport de condițiile prevăzute de normele în materie.

Fața de motivarea actului administrativ contestat, se retine ca aceasta intruneste condițiile de fond și forma cerute de norma speciala, autorizarea prezentei unui strain pe teritoriul statului fiind atributul acestui stat, exercitat prin autoritățile competente, în limitele normelor în materie și cu respectarea proportionalitatii restrangerii unor drepturi fundamentale proportional cu situația pe care a determinat-o, pe cale de consecința și măsura returnarii fiind corect dispusa.

Se sustine ca măsura dispusa prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din 28.05.2003 a fost comunicata Ministerului Afacerilor Externe și Serviciului Roman de Informații la data de 11.06.2003, iar Inspectoratului General al Politiei de Frontiera la data de 2.06.2003, iar la pct. 3 din dispozitivul ordonantei de declarare ca indezirabil s-a mentionat ca acesta se aduce la cunoștința strainului și se pune în executare de către Autoritatea pentru straini, în condițiile art. 81 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, în preambulul actului fiind menționate datele privind pasaportul strainului, ca și reședința acestuia.

Prin urmare, Curtea urmeaza sa respinga ca neintemeiata contestația reclamantului, formulata împotriva ordonantei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pe toate capetele de cerere."

15. În temeiul art. 85 alin. (1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, aceasta hotărâre a ramas definitivă.

16. Ulterior, în cursul anilor 2003 și 2004, partenera de viața a reclamantului, care nu vorbeste limba sarba, și fiul lor, care are dubla cetatenie română și sarbo-muntenegreana, s-au deplasat în Serbia-Muntenegru de mai multe ori, în sejururi ce au durat de la cateva zile până la cateva luni.

II. Dreptul și practica interna pertinente

A. Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strainilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din data de 27 decembrie 2002

Articolul 81

"(1) Aducerea la cunoștința strainului a dispozitiei de parasire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea pentru straini ori de formatiunile sale teritoriale.

Articolul 83

"(1) Declararea ca indezirabil constituie o măsura administrativa de autoritate, dispusa împotriva unui strain care a desfășurat, desfășoară ori exista indicii temeinice ca intenționează sa desfasoare activități de natura sa puna în pericol siguranța naționala sau ordinea publică.

Articolul 84

"(1) Ordonanța de declarare ca indezirabil se aduce la cunoștința strainului de către Autoritatea pentru straini, în condițiile prevăzute la art. 81.

Articolul 85

"(1) Ordonanța de declarare ca indezirabil poate fi atacata de strainul împotriva caruia a fost dispusa, în termen de 5 zile lucratoare de la data comunicarii, la Curtea de Apel București. Sentinta instanței este definitivă și irevocabila.

B. Decizia Curtii Constitutionale nr. 342 din 16 septembrie 2003

17. Intr-o cauza similara cu cea a reclamantului, Curtea Constituțională s-a pronuntat asupra compatibilitatii art. 84 alin. (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 cu principiile constitutionale de nediscriminare, cu dreptul de acces la justiție și cu dreptul la un proces echitabil. Excepția de neconstitutionalitate a fost ridicata de către un strain în cadrul contestației ordonantei Parchetului prin care a fost declarat indezirabil pe motivul ca "existau indicii temeinice conform cărora el desfășura activități de natura sa puna în pericol siguranța naționala".

18. Curtea Constituțională a apreciat ca articolul citat mai sus respecta Constitutia și Convenția, din urmatoarele considerente:

În cauza de fața situația strainilor declarati indezirabili în scopul apararii sigurantei naționale și protejarii informațiilor clasificate este diferita de cea a celorlalți cetățeni straini, ceea ce poate determina legiuitorul sa stabileasca drepturi diferite pentru aceste două categorii de cetățeni straini, fără ca prin aceasta să se incalce principiul egalitatii. Diferența reala, care rezultă din cele doua situații, justifica existenta unor reguli distincte.

Totodata Curtea constata ca interdictia stabilita de legiuitor pentru cetatenii straini declarati indezirabili, de a nu li se aduce la cunoștința datele și informațiile pe baza cărora s-a luat o astfel de decizie, este în concordanta cu dispozitiile constitutionale ale art. 31 alin. (3), potrivit cărora "Dreptul la informatie nu trebuie să prejudicieze [...] siguranța naționala".

Dispozitiile art. 84 alin. (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constitutie, deoarece, conform art. 85 alin. (1), împotriva masurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este deschisa calea actiunii în justiție.

Curtea nu poate retine nici incalcarea prevederilor art. 123 alin. (2) din Constitutie referitor la independenta judecatorilor, deoarece acestia trebuie să respecte legea care da prioritate intereselor privind siguranța naționala a României. Instanța urmeaza sa solutioneze contestația în conformitate cu prevederile Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 cu privire la regimul strainilor în România, verificand legalitatea și temeinicia ordonantei în condițiile și în limitele acesteia.

Referitor la prevederile cuprinse în Convenția pentru apararea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale (art. 6 pct. 1), precum și la cele ale Declarației Universale a Drepturilor Omului (art. 9 și 10), invocate în motivarea excepției, Curtea retine ca textul legal criticat nu opreste părțile interesate de a apela la instantele judecătorești, de a fi aparate și de a se prevala de toate garantiile procesuale care condiționeaza intr-o societate democratica procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunțată în Cauza Maaouia împotriva Frantei) ca "deciziile privind intrarea, sederea și expulzarea strainilor nu privesc drepturile și oblibațiile civile ale reclamantului și nici acuzatii de natura penala, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenție. În consecința, art. 6 pct. 1 nu este aplicabil cauzei".

IN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenție

19. Reclamantul pretinde ca măsura de expulzare, precum și interdictia de sedere dispuse împotriva sa îi încalcă dreptul la respectarea vietii private și de familie, garantat prin art. 8 din Convenție, care prevede urmatoarele:

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vietii sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decat în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, intr-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naționala, siguranța publică, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertatilor altora."

A. Asupra admisibilitatii

20. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este în mod vadit neintemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenție. Ea releva, de asemenea, ca acest capat de cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Asadar, el trebuie declarat admisibil.

B. Pe fond

1. Asupra existentei unei ingerinte

21. Guvernul nu contesta existenta unei vieti private și de familie a reclamantului în România inaintea expulzarii sale, însă sustine ca această măsură, precum și interdictia de sedere nu au constituit o ingerinta în viața sa privată și de familie. În acest sens, el arata ca reclamantul nu avea un drept de sedere permanenta în România, ci sedea aici în baza unei vize de afaceri prelungite periodic. Mai mult, el subliniaza ca după expulzarea reclamantului partenera sa și copilul lor s-au deplasat de mai multe ori în Serbia fără a intampina probleme speciale și ca au stat acolo mai multe luni. Prin urmare, Guvernul considera ca viața de familie a reclamantului nu a fost întreruptă.

22. Reclamantul arata ca din anul 1989 și până în anul 2003 viața sa privată, de familie și profesionala s-a desfășurat în România. El adauga ca, în ciuda vizitelor partenerei sale și ale copilului lor, viața lor privată și de familie a fost afectată iremediabil prin măsura de expulzare.

23. De asemenea, el neaga posibilitatea ca partenera sa și copilul lor să se stabileasca în Serbia-Muntenegru, deoarece aceasta nu vorbeste limba sarba, ceea ce ingreuneaza foarte mult adaptarea culturala și sociala în aceasta tara. Mai mult, el afirma ca în urma expulzarii sale, societatea comerciala pe care o infiintase în România, prin care acestia se intretineau, a fost nevoita să-și inceteze activitatea și ca, de atunci incoace, ei nu au mai dispus de resurse suficiente pentru a-și asigura un nivel de viața decent în Serbia-Muntenegru.

24. Curtea observa în primul rand ca realitatea unei vieti private și de familie a reclamantului în România inaintea expulzarii sale nu a fost contestata.

25. Curtea reaminteste apoi faptul ca Convenția nu garanteaza, ca atare, niciun drept pentru un strain de a intra sau locui pe teritoriul unei anumite tari. Totusi, expulzarea unei persoane dintr-o tara în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerinta în dreptul la respectarea vietii de familie, asa cum este el protejat de art. 8 § 1 din Convenție (Cauza Boultif împotriva Elvetiei, nr. 54273/00, § 39, CEDO 2001-IX).

26. În cauza de fața, Curtea releva faptul ca reclamantul, ajuns în România în 1989, a locuit aici în mod legal, a invatat limba română, a înființat o societate comerciala și și-a intemeiat o familie cu o cetateana română. Din aceasta uniune a rezultat un copil cu dubla cetatenie, română și sarbo-muntenegreana.

27. Integrarea reclamantului în societatea românească și caracterul efectiv al vietii sale de familie fiind incontestabile, Curtea considera ca expulzarea sa și interdictia de a intra pe teritoriul român au pus capat acestei integrari și au generat o bulversare radicala în viața sa privată și de familie, pe care vizitele regulate ale partenerei sale și ale copilului lor nu au putut-o remedia. Drept care, Curtea considera ca a avut loc o ingerinta în viața privată și de familie a reclamantului.

2. Asupra justificarii ingerintei

28. Aceasta ingerinta încalcă Convenția dacă nu respecta cerințele paragrafului 2 al art. 8. Asadar, trebuie analizat dacă ea era "prevăzută de lege", dacă urmarea unul sau mai multe scopuri legitime, în sensul paragrafului respectiv, și dacă era "necesară intr-o societate democratica".

29. Guvernul sustine ca măsura litigioasa respecta criteriile paragrafului 2 al art. 8. El arata ca această măsură era prevăzută de lege, și anume de Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, și ca respecta, prin urmare, condiția de accesibilitate. În ceea ce priveste criteriul de previzibilitate, Guvernul considera ca a fost și el respectat, din moment ce art. 83 din ordonanța mai sus mentionata prevedea ca interdictia teritoriala nu poate fi dispusa decat în cazurile strict enumerate, și anume dacă un strain a desfășurat, desfășoară sau are intentia de a desfășura activități de natura sa puna în pericol siguranța naționala sau ordinea publică.

30. În fine, Guvernul afirma ca măsura litigioasa urmarea un scop legitim, și anume apararea sigurantei naționale, ca aceasta era necesară intr-o societate democratica din moment ce se justifica printr-o necesitate sociala imperioasa și ca era proporțională cu scopul legitim urmarit. Pentru a conchide asupra proportionalitatii ingerintei, Guvernul subliniaza ca trebuie luate în calcul, pe de o parte, gravitatea faptelor de care era banuit reclamantul și, pe de altă parte, faptul ca partenera sa și copilul lor sunt liberi sa-l viziteze și, eventual, să se stabileasca în Serbia-Muntenegru.

31. Reclamantul arata ca Guvernul nu i-a comunicat niciodata faptele ce i se reprosau și ca nicio alta procedura penala nu a fost inceputa împotriva sa, nici în România și nici în Serbia-Muntenegru. Prin urmare, el considera ca măsura a carei victima a fost era complet arbitrara.

32. Curtea reaminteste ca, în conformitate cu jurisprudenta sa constanta, sintagma "prevăzută de lege" înseamnă în primul rand ca măsura incriminata trebuie să aibă o baza în dreptul intern, însă se referă și la calitatea legii respective: ea impune ca aceasta să fie accesibila persoanelor în cauza și să aibă o formulare destul de exacta pentru a permite reclamantilor, care apeleaza, la nevoie, la consilieri, sa prevada, intr-o măsura rezonabila în circumstantele cauzei, consecintele ce ar putea rezultă dintr-un anumit act.

33. Desigur, în contextul special al masurilor legate de siguranță naționala, cerința de previzibilitate nu ar putea fi aceeasi ca în multe alte domenii (Cauza Leander împotriva Suediei, Hotărârea din 26 martie 1987, seria A nr. 116, p. 23, § 51).

34. Totusi, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor garantate prin Convenție. Atunci când este vorba de chestiuni legate de drepturile fundamentale, dacă puterea de apreciere acordată executivului nu ar cunoaste limite, legea ar putea sa incalce preeminenta dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice consacrate prin Convenție (Cauza Malone împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 33, § 68). Intr-adevar, existenta unor garantii adecvate și suficiente împotriva abuzurilor, garantii printre care se numara mai ales cea a procedurilor de control eficient exercitat de către puterea judiciara, este cu atât mai necesară cu cat, sub pretextul apararii democratiei, asemenea măsuri risca sa o submineze, chiar sa o distruga (vezi, mutatis mutandis, Cauza Rotaru împotriva României [GC], nr. 28.341/95, §§ 55, 59, CEDO 2000-V).

35. În cauza, Curtea constata ca art. 83 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 reprezinta textul legal ce a constituit fundamentul expulzarii și interdicției sederii reclamantului. Ea conchide, asadar, ca măsura litigioasa avea o baza în dreptul intern.

36. În ceea ce priveste accesibilitatea, Curtea observa ca ordonanța citata mai sus a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002. Prin urmare, Curtea considera ca acest text respecta criteriul accesibilitatii.

37. În ceea ce priveste previzibilitatea, Curtea reaminteste ca nivelul de precizie al legislației interne depinde intr-o mare măsura de domeniul pe care se presupune ca îl reglementeaza. Or, amenintarile la adresa sigurantei naționale difera în timp și ca natura, ceea ce le face greu identificabile dinainte (Cauza Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50.963/99, § 121, 20 iunie 2002).

38. Totusi, nicio persoana care face obiectul unei măsuri bazate pe aceste motive de siguranță naționala nu trebuie lipsita de garantii împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă posibilitatea de a cere controlul masurii litigioase de către un organ independent și impartial, abilitat sa analizeze toate chestiunile de fapt și de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalității masurii și a sanctiona un eventual abuz al autorităților. În fața acestui organ de control, persoana respectiva trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-și putea prezenta punctul de vedere și a respinge argumentele autorităților (Cauza Al-Nashif, citata mai sus, §§ 123 și 124).

39. În cauza, Curtea observa ca, printr-o ordonanța a Parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul român, i s-a interzis sederea pentru o perioadă de 10 ani și a fost expulzat pe motiv ca Serviciul Roman de Informații detinea "indicii temeinice că desfășoară activități de natura sa puna în pericol siguranța naționala".

40. Or, Curtea constata ca împotriva reclamantului nu s-a declansat nicio urmărire penala pentru faptul ca a participat la comiterea vreunei infractiuni în România sau intr-o alta tara. În afară de motivul general mentionat mai sus, autoritățile nu i-au oferit reclamantului nicio alta precizare. În plus, Curtea observa ca, incalcand dreptul intern, ordonanța prin care reclamantul a fost declarat indezirabil nu i-a fost comunicata decat după expulzarea sa.

41. Curtea acorda importanța faptului ca instanța, Curtea de Apel București, s-a limitat la o analiza pur formala a ordonantei Parchetului. În acest sens, ea observa ca Parchetul nu i-a furnizat curtii de apel nicio precizare referitoare la faptele reprosate reclamantului și ca aceasta nu a mers dincolo de afirmatiile Parchetului pentru a verifica dacă reclamantul reprezenta intr-adevar un pericol pentru siguranța naționala sau pentru ordinea publică.

42. Având în vedere ca reclamantul nu s-a bucurat nici în fața autorităților administrative și nici în fața curtii de apel de nivelul minim de protecție împotriva arbitrariului autorităților, Curtea conchide ca ingerinta în viața sa privată și de familie nu era prevăzută de o "lege" care să respecte cerințele Convenției (vezi, mutatis mutandis, Cauza Al-Nashif, citata mai sus, § 128).

43. Având în vedere aceasta constatare, Curtea apreciaza că nu mai are rost sa continue analiza acestui capat de cerere al reclamantului pentru a cerceta dacă ingerinta viza "un scop legitim" și era "necesară intr-o societate democratica".

44. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 8 din Convenție.

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 7

45. Reclamantul invoca incalcarea garantiilor procedurale în caz de expulzare. El invoca art. 1 din Protocolul nr. 7, care prevede urmatoarele:

"1. Un strain care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat în temeiul executarii unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată:

2. Un strain poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se intemeiaza pe motive de securitate naționala."

A. Asupra admisibilitatii

46. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este în mod vadit neintemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Mai mult, Curtea releva ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Asadar, el trebuie declarat admisibil.

B. Pe fond

47. Guvernul nu contesta aplicabilitatea în cauza a art. 1 din Protocolul nr. 7 și admite ca reclamantul a fost expulzat înainte de a beneficia de garantiile prevăzute de acest articol.

48. Totusi, el considera ca motive de siguranță naționala au impus luarea unor măsuri urgente. Drept care, apreciaza ca expulzarea reclamantului era justificata în sensul paragrafului 2 al art. 1.

49. Guvernul mai sustine ca reclamantul, desi a fost expulzat, a beneficiat de aceste garantii procedurale în fața unei instante judiciare. În acest sens, el arata ca reclamantul a fost reprezentat de avocata sa, care a putut arata în fața curtii de apel motivele ce militau împotriva expulzarii reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Cauza Mezghiche împotriva Frantei nr. 33438/96, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997).

50. Reclamantul reitereaza faptul că nu a fost niciodata informat despre motivele ce au determinat expulzarea sa. Prin urmare, el apreciaza ca avocata sa s-a aflat în imposibilitatea de a-i asigura apararea în fața curtii de apel. El adauga ca ordonanța Parchetului nu i-a fost comunicata avocatei sale decat la data de 18 august 2003, în timpul unicului termen în fața curtii de apel care, pe deasupra, a respins orice cereri de amanare formulate de avocata sa.

51. Inca de la inceput, Curtea subliniaza ca în caz de expulzare, pe lângă protectia ce li se ofera în special prin art. 3 și 8 coroborate cu art. 13 din Convenție, strainii beneficiaza de garantiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (vezi, mutatis mutandis, Cauza Al-Nashif, citata mai sus, § 132).

52. Mai mult, Curtea releva faptul ca garantiile mai sus menționate nu se aplică decat strainilor ce locuiesc în mod legal pe teritoriul unui stat care a ratificat acest Protocol (cauzele Sejdovic și Sulejmanovic împotriva Italiei [dec.] nr. 57575/00, 14 martie 2002, și Sulejmanovic și Sultanovic împotriva Italiei [dec.] nr. 57574/00, 14 martie 2002).

53. În speta, Curtea observa că nu s-a contestat faptul ca reclamantul locuia legal pe teritoriul românesc în momentul expulzarii sale. Drept care, desi a fost expulzat de urgenta din motive de siguranță naționala, caz autorizat de paragraful 2 al art. 1, el avea dreptul sa invoce, după expulzarea sa, garantiile enuntate la paragraful 1 (vezi raportul explicativ ce insoteste Protocolul nr. 7).

54. Curtea subliniaza ca prima garantie acordată persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate decat "în temeiul executarii unei hotărâri luate conform legii".

55. Cuvantul "lege" desemnand legea naționala, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenției, nu numai la existenta unei baze în dreptul intern, ci și la calitatea legii: el impune accesibilitatea și previzibilitatea acesteia, precum și o anumita protecție împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor garantate prin Convenție (paragraful 34 de mai sus).

56. Curtea reitereaza constatarea facuta în analizarea capatului de cerere intemeiat pe art. 8 din Convenție, și anume ca Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, care a constituit baza legala pentru expulzarea reclamantului, nu i-a oferit garantii minime împotriva arbitrariului autorităților.

57. Prin urmare, desi expulzarea reclamantului a avut loc în executarea unei hotărâri luate conform legii, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7, din moment ce această lege nu raspunde cerințelor Convenției.

58. În orice caz, Curtea apreciaza ca autoritățile interne au încălcat și garantiile de care ar fi trebuit să se bucure reclamantul în virtutea paragrafului 1a) și b) al acestui articol.

59. În acest sens, Curtea observa, pe de o parte, ca autoritățile nu i-au oferit reclamantului nici cel mai mic indiciu referitor la faptele ce i se reprosau și, pe de altă parte, ca Parchetul nu i-a comunicat ordonanța data împotriva sa decat în ziua unicului termen avut în fața curtii de apel. Mai mult, Curtea noteaza ca instanța, curtea de apel, a respins orice cerere de amanare, impiedicand-o astfel pe avocata reclamantului sa studieze ordonanța mai sus mentionata și să depună la dosar probe în sprijinul contestației indreptate împotriva sa.

60. Reamintind ca orice prevedere a Convenției sau a protocoalelor sale trebuie să se interpreteze astfel încât sa garanteze drepturi concrete și efective, nu teoretice și iluzorii, Curtea considera, în lumina controlului pur formal efectuat de curtea de apel în cauza, ca reclamantul nu a putut cere în mod adecvat examinarea cazului sau prin prisma argumentelor ce militau împotriva expulzarii sale.

61. Asadar, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenție

62. Invocand art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție, reclamantul se plange și de inechitatea procedurii în fața Curtii de Apel București și de lipsa unei cai de atac împotriva Hotărârii din 18 august 2003 a acestei instante.

63. Curtea reaminteste ca hotărârile referitoare la expulzarea strainilor, cum ar fi sentinta mai sus mentionata în cauza, nu reprezinta o contestație asupra drepturilor sau obligațiilor cu caracter civil și nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzatii în materie penala, în sensul art. 6 § 1 din Convenție (Cauza Maaouia împotriva Frantei [GC] nr. 39652/98, § 40, CEDO 2000-X).

64. În ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 13 din Convenție, Curtea reaminteste ca nicio prevedere a Convenției nu acorda dreptul la mai multe grade de jurisdictie în alte proceduri decat cele penale.

65. Prin urmare, Curtea apreciaza ca aceasta parte a cererii este incompatibila ratione materiae cu prevederile Convenției și trebuie respinsa conform art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Convenție

66. Conform prevederilor art. 41 din Convenție:

"Dacă Curtea declara ca a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al inaltei părți contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu

67. Invocand concluziile unei expertize contabile, reclamantul solicita cu titlu de prejudiciu material suma de 171.000 EUR pentru pierderile economice suferite de societatea sa comerciala de la expulzarea sa.

68. De asemenea, el solicita 100.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suportat din cauza expulzarii sale.

69. Guvernul contesta aceste pretentii, pe care le considera excesive. Mai mult, el sustine că nu exista nicio legătură directa între pretinsele încălcări și asa-zisele prejudicii materiale și morale pretinse.

70. Curtea releva inca de la inceput că nu poate specula asupra evolutiei economice pe care ar fi putut-o avea societatea comerciala infiintata de reclamant dacă acesta nu ar fi fost expulzat. Totusi, ea apreciaza ca expulzarea reclamantului a perturbat în mod obiectiv administrarea societatii sale, perturbari ale caror consecinte nu pot fi evaluate cu exactitate.

71. Mai mult, Curtea apreciaza ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza incalcarilor constatate.

72. Ținând cont de toate elementele ce se afla în posesia sa și statuand în echitate, conform art. 41 din Convenție, Curtea hotaraste sa acorde reclamantului 15.000 EUR, pentru toate prejudiciile suferite.

B. Cheltuieli de judecată

73. Reclamantul solicita rambursarea onorariilor avocatiale, precum și a diferitelor cheltuieli efectuate pentru a-și prezenta cererea în fața Curtii. Cu titlu justificativ, el prezinta o nota de onorariu în valoare de 6.500 EUR, întocmită pe numele avocatei sale.

74. Guvernul contesta suma solicitata, pe care o considera excesiva. Mai mult, el arata ca avocata reclamantului nu a precizat nici numărul de ore consacrate prezentarii cererii în fața Curtii și nici tariful orar practicat.

75. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecată decat în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil.

76. În cauza, Curtea apreciaza ca suma totală solicitata de reclamant cu titlu de onorarii avocatiale este excesiva.

77. Ținând cont de elementele aflate în posesia sa, precum și de jurisprudenta sa în materie, Curtea, statuand în echitate, conform art. 41 din Convenție, considera rezonabil sa acorde reclamantului suma de 3.000 EUR, pentru toate cheltuielile de judecată.

C. Dobanzi moratorii

78. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii să se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de pret marginal a Băncii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

IN UNANIMITATE:

1. declara cererea admisibila în ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 8 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 7 și inadmisibila în rest;

2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 8 din Convenție;

3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 7;

4. hotaraste:

5. respinge cererea de satisfactie echitabila pentru surplus.

Întocmită în limba franceza, apoi comunicata în scris la data de 8 iunie 2006, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curtii.

Bostjan M. Zupancic,

presedinte

Vincent Berger,

grefier

--------------