HOTĂRÂRE din 16 aprilie 2013

în Cauza Bernd împotriva României

Strasbourg

(Cererea nr. 23.456/04)

Această versiune a fost rectificată la 24 aprilie 2013 potrivit art. 81 din Regulamentul Curții.

DEFINITIVĂ

16 iulie 2013

Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Bernd împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu la 26 martie 2013, pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 23.456/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Siegle Bernd (reclamantul), a sesizat Curtea la 19 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna Diana Elena Dragomir*1), avocat în București. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

-----------

*1) Rectificat la 24 aprilie 2013: textul era următorul: "doamna D.E. Dragomir".

3. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, de o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, pe motiv că, printr-o hotărâre definitivă din 20 noiembrie 2003, Tribunalul Timiș a pus în discuție autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive pe care el însuși a pronunțat-o la 8 iunie 2003. De asemenea, reclamă, în temeiul acestei prevederi, soluția pronunțată în cauză și lipsa de imparțialitate a instanțelor interne. În cele din urmă, consideră că, prin confiscarea vehiculului său de către autoritățile române, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

4. La 7 ianuarie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenție, Curtea a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

5. În urma abținerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curții), președintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).

6. Guvernul german nu a dorit să intervină în procedură.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

7. Reclamantul s-a născut în 1969 și locuiește în Bierenbach, Germania.

A. Contravenția

8. La 18 mai 2002, M.A. a intrat în România la volanul unui vehicul care se afla în proprietatea reclamantului. La 17 august 2002, în timpul unui control efectuat la un târg de automobile, autoritățile administrative au constatat că vehiculul fusese pus în vânzare de o societate comercială de drept privat, fără ca aceasta să poată justifica plata drepturilor vamale ca urmare a importului vehiculului.

9. La 4 octombrie 2002, invocând art. 386 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.114/2001 (Regulamentul de aplicare a Codului vamal), Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara (DRVI) a întocmit un proces-verbal de constatare a contravenției pe numele lui M.A., prin care i-a aplicat acestuia o amendă contravențională de 25.000.000 lei (adică aproximativ 788 euro) și i-a confiscat vehiculul, ca sancțiune complementară, pentru neplata taxei vamale la intrarea pe teritoriul românesc. M.A. a cerut să se specifice în procesul-verbal că poate fi considerat responsabil cel mult pentru contravenția prevăzută la art. 385 lit. g) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal. Această prevedere sancționa nerespectarea de către orice persoană care intră sau iese din țară a obligației de a declara și prezenta bunurile pe care le deține sau le transportă în bagaje în vederea vămuirii.

B. Contestarea de către M.A. a procesului-verbal de constatare a contravenției

10. M.A. a contestat procesul-verbal de constatare a contravenției, inclusiv confiscarea vehiculului.

11. Prin Hotărârea din 17 ianuarie 2003, Judecătoria Sânnicolau Mare a admis în parte contestația și a anulat procesul-verbal în partea referitoare la amendă.

12. Instanța a constatat că art. 121 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal prevedea că persoanele fizice au obligația de a declara bunurile introduse pe teritoriul România în fața autorităților vamale și de a plăti drepturile vamale de import, fără ca textul să facă distincție între proprietarii și neproprietarii bunurilor importate. Instanța a considerat că M.A. nu era decât detentor precar, că nu făcuse altceva decât să introducă vehiculul în cauză pe teritoriul românesc și că, prin urmare, nu putea fi obligat să plătească drepturi vamale, cu toate că procesul-verbal contestat nu îl menționa pe adevăratul proprietar.

13. În ceea ce privește cererea de restituire a vehiculului, aceasta a fost respinsă pe motiv că M.A. nu avea calitate procesuală, întrucât nu era adevăratul proprietar. Pentru a hotărî astfel, instanța a considerat că, în temeiul art. 31 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor (O.G. nr. 2/2001), persoana interesată putea contesta procesul-verbal de constatare a contravenției numai în partea referitoare la amendă, în timp ce măsura de confiscare a proprietății putea fi contestată numai de către proprietar.

14. M.A. și DRVI au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

15. Prin Hotărârea din 8 iunie 2003, Tribunalul Timiș, reunit într-un complet de judecată format din judecătorii D.R., M.B. și A.M., a respins recursul formulat de DRVI și a menținut hotărârea pronunțată în primă instanță, cu următoarea motivare:

"[M.A.] nefiind proprietarul bunului, nu avea așadar obligația de a plăti drepturile vamale și nu a încălcat dispozițiile legale referitoare la introducerea de bunuri pe teritoriul românesc și la declararea acestora în fața autorităților vamale."

16. Instanța a respins recursul lui M.A. ca nefondat, considerând că nu avea calitate procesuală. Hotărârea din 8 iunie 2003 avea așadar autoritate de lucru judecat.

Contestarea de către reclamant a procesului-verbal de constatare a contravenției

17. Între timp, la 30 mai 2003, reclamantul a contestat procesul-verbal de constatare a contravenției sus-menționat, în partea sa referitoare la confiscarea vehiculului. Reclamantul a reproșat faptul că procesul-verbal nu menționa circumstanțele (data, ora și locul) presupusei disimulări în timpul controlului vamal, interzisă de art. 386 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal. De asemenea, a precizat că vehiculul nu a fost niciodată înmatriculat în România.

18. Prin Hotărârea din 31 iulie 2003, Judecătoria Timișoara a admis contestația reclamantului, a anulat procesul-verbal și a dispus restituirea vehiculului. Instanța a concluzionat că, din moment ce M.A. a intrat pe teritoriul românesc prezentându-se la punctul de control de la frontieră și nu a încercat să sustragă vehiculul de la efectuarea controlului vamal, dat fiind faptul că ștampila vamală apărea pe pașaportul său, nu a comis nicio contravenție. Instanța a considerat că, în lipsa unei contravenții, măsura complementară a confiscării nu era justificată. De asemenea, a considerat că se impunea anularea procesului-verbal, pe motiv că acest document nu menționa numele proprietarului vehiculului.

19. Această hotărâre cita Hotărârea pronunțată la 17 ianuarie 2003 cu privire la M.A. și concluziona că trebuia să se aplice dispozițiile art. 41 din O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora bunul confiscat trebuie să fie restituit în cazul anulării procesului-verbal de constatare a contravenției.

20. Recursul formulat împotriva acestei hotărâri de DRVI a fost admis prin Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2003 a Tribunalul Timiș, care a respins acțiunea reclamantului într-un complet de judecată format din judecătorii D.R., M.B. și A.M.

21. Instanța de recurs a constatat că vehiculul în cauză a fost introdus pe teritoriul românesc de către M.A. și a fost ulterior pus în vânzare fără ca M.A. sau reclamantul să fi plătit drepturile vamale datorate. De asemenea, a constatat că M.A. a recunoscut faptele imputate și că, în procesul-verbal de constatare a contravenției, nu a ridicat obiecții în ceea ce privește confiscarea vehiculului, pe care o considerase abuzivă. Prin urmare, instanța a considerat că M.A. a comis o contravenție. Instanța și-a motivat astfel hotărârea:

"Nerespectarea art. 121 [din Regulamentul de aplicare a Codului vamal], respectiv a obligației de a declara în scris vehiculul la biroul de control vamal Cenad, constituie contravenție, prevăzută la art. 386 lit. a) din Regulament, argumentul [lui M.A.] că prezența ștampilei vamale pe pașaportul său ar echivala cu trecerea frontierei în vederea efectuării controlului vamal neputând fi acceptat, deoarece este în contradicție cu datele consemnate în procesul-verbal prin care [M.A.] a recunoscut faptele și a contestat numai măsura confiscării."

22. Instanța a aplicat art. 5 din O.G. nr. 2/2001, care prevede confiscarea bunurilor care au fost folosite la săvârșirea unei contravenții. Instanța a menționat faptul că vehiculul a fost radiat în Germania înainte de a fi transportat în România și a considerat că, fie și în aceste condiții, reclamantul, în calitate de proprietar al vehiculului, era responsabil "pentru contravenția săvârșită de către M.A.", întrucât a predat vehiculul acestuia din urmă fără documentele justificative necesare.

II. Dreptul intern relevant

23. Dispozițiile relevante ale Codului vamal în vigoare la momentul faptelor sunt redactate după cum urmează:

"Art. 1

"Art. 2

24. Dispozițiile relevante ale Regulamentului de aplicare a Codului vamal, astfel cum a fost el aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.114/2001, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:

"Art. 121

Persoanele fizice sunt obligate să declare, verbal sau în scris, bunurile pe care le introduc sau le scot din țară și să le prezinte pentru control la birourile vamale."

"Art. 385 lit. g)

Constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 10.000.000 lei la 25.000.000 lei următoarele fapte:

[...]

"Art. 386 lit. a)

Constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 25.000.000 lei la 75.000.000 lei următoarele fapte:

25. Dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:

"Art. 5

Sancțiunile contravenționale sunt principale și complementare:

[...]

[...]

"Art. 24

[...]

"Art. 31

"Art. 41

26. Articolul relevant în speță din Codul civil în vigoare la momentul faptelor este redactat după cum urmează:

"Art. 1.201

Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți [...] în aceeași calitate."

27. Articolul relevant în speță din noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, este redactat după cum urmează:

"Art. 509 alin. (1) pct. 10

Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

[...]

10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă."

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

28. Reclamantul denunță o atingere adusă principiului securității raporturilor juridice, pe motiv că, prin Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2003, care a calificat faptele în litigiu drept contravenție, Tribunalul Timiș a pus la îndoială autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive pe care el însuși a pronunțat-o la 8 iunie 2003 și l-a achitat pe M.A. pentru săvârșirea acelorași fapte. De asemenea, se plânge de rezultatul procedurii și de lipsa de imparțialitate a instanțelor interne. Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță [...] imparțială [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]."

A. Cu privire la admisibilitate

29. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților

30. Guvernul consideră că principiul autorității de lucru judecat nu a fost încălcat în speță, condițiile stabilite de dreptul intern pentru aplicarea acestui principiu nefiind, în viziunea sa, îndeplinite. Astfel, acesta susține că din art. 1.201 din vechiul Cod civil reiese cu claritate că, pentru a se reține existența autorității de lucru judecat, este necesară o triplă identitate: părțile, obiectul și cauza celor două acțiuni (supra, pct. 26). În acest sens, Guvernul susține, în primul rând, că, în speță, prima procedură nu a tranșat temeinicia problemei privind legalitatea confiscării, acțiunea inițiată de M.A. fiind respinsă pentru lipsa calității procesuale. Temeinicia acestei probleme ar fi fost, în schimb, examinată în cadrul celei de-a doua proceduri, angajată de această dată de reclamant. În al doilea rând, Guvernul indică faptul că cele două proceduri interne nu s-au referit la aceleași părți. În al treilea rând, Guvernul subliniază că, în Hotărârea sa din 17 ianuarie 2003, Judecătoria Sânnicolau Mare a constatat că a fost săvârșită cu certitudine o contravenție, dar că nu putea fi atribuită lui M.A., deoarece nu era proprietarul automobilului aflat în litigiu.

31. Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la acest capăt de cerere.

2. Motivarea Curții

32. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuție [Brumărescu împotriva României (MC), 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII, și Kehaya și alții împotriva Bulgariei, nr. 47.797/99 și 68.698/01, pct. 61, 12 ianuarie 2006]. În temeiul acestui principiu, nicio parte sau autoritate a statului nu este îndreptățită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive și executorii cu scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie la problema sa, decât atunci când motive substanțiale și imperative impun acest lucru (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52 și 56, CEDO 2003-IX).

33. Astfel, Curtea a constatat în mai multe rânduri încălcarea art. 6 ca urmare a anulării printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanțiale și imperative, a unor hotărâri definitive (a se vedea, printre altele, hotărârile Brumărescu și Riabyk, citate anterior). De asemenea, în mai multe cauze a considerat că, fie și în absența anulării unei hotărâri, contestarea unei soluții adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de a apela la instanță și să încalce principiul securității juridice (Kehaya și alții, citată anterior, pct. 67-70; Gok și alții împotriva Turciei, nr. 71.867/01, 71.869/01, 73.319/01 și 74.858/01, pct. 57-62, 27 iulie 2006, și Esertas împotriva Lituaniei, nr. 50.208/06, pct. 23-32, 31 mai 2012).

34. În prezenta cauză, Curtea notează că, într-o primă etapă, după ce au evaluat probele prezentate și discutate de părți, instanțele interne au concluzionat, în procedura contencioasă inițiată de M.A., care s-a încheiat cu Hotărârea din 8 iunie 2003 a Tribunalului Timiș, că M.A. nu a fost autorul contravenției menționate în procesul-verbal din 4 octombrie 2002 și au anulat în consecință partea din procesul-verbal referitoare la amenda contravențională (supra, pct. 12 și 15). Cu toate acestea, în a doua procedură inițiată de reclamant, Tribunalul, în același complet de judecată, a revenit asupra concluziei sale, considerând de această dată, în Hotărârea definitivă din 20 noiembrie 2003, că M.A. a fost autorul contravenției (supra, pct. 21).

35. Cu siguranță, potrivit jurisprudenței sale constante, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunța cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanță internă sau de a substitui propria sa motivare celei formulate de instanțele interne, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Convenție [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28-29, CEDO 1999-I].

36. De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive implică limitări ad personam și ad rem (Esertas, citată anterior, pct. 22). În consecință, în ceea ce privește prezenta cauză, Curtea acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia nu a existat nicio identitate a părților, nici a obiectului celor două proceduri interne, contrar cerințelor impuse de art. 1.201 din Codul civil în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat în dreptul român (supra, pct. 30). Astfel, Curtea nu poate ignora faptul că cele două proceduri se refereau la aceleași circumstanțe factuale, care erau determinante pentru problemele ridicate.

37. Cu toate acestea, în Hotărârea sa din 20 noiembrie 2003, în care a revenit asupra concluziei pe care o formulase în prima procedură în ceea ce privește săvârșirea contravenției în momentul trecerii frontierei, Tribunalul Timiș s-a mulțumit să efectueze o nouă evaluare a acelorași elemente deja dezbătute în cadrul procedurii inițiale, în lipsa oricărei noi probe care să justifice o astfel de revenire (supra, pct. 21).

38. Cu siguranță, nu este vorba despre anularea unei proceduri judiciare care a condus la o hotărâre judecătorească "irevocabilă" și care a obținut autoritatea de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Se poate presupune însă, în mod rezonabil, că noua apreciere a faptelor operată de Tribunal, care l-a determinat pe acesta să ia o hotărâre radical opusă față de hotărârea sa anterioară, este problematică în ceea ce privește securitatea juridică, în special în condițiile în care reclamantul avea încrederea legitimă că aceeași instanță va soluționa continuarea aceluiași litigiu tot în sensul unei decizii cu autoritate de lucru judecat (a se vedea, în acest sens, Gok și alții, citată anterior, pct. 60 în fine).

39. Prin urmare, revenind la o chestiune în litigiu care a fost deja soluționată și care a făcut obiectul unei decizii definitive și în absența oricărui motiv valabil, Tribunalul a încălcat principiul securității raporturilor juridice. Dat fiind acest fapt, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, această prevedere din Convenție a fost încălcată.

40. Având în vedere concluziile anterior menționate, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze separat capătul de cerere referitor la soluția pronunțată în cauză și imparțialitatea instanțelor, acest capăt de cerere neconstituind decât un aspect particular al dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 § 1 din Convenție, care a fost deja examinat de Curte.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

41. Reclamantul pretinde că refuzul autorităților române de a-i restitui vehiculul confiscat reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

42. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

43. Cu toate acestea, având în vedere concluzia la care a ajuns în ceea ce privește art. 6 § 1 din Convenție (supra, pct. 39), precum și faptul că reclamantul poate solicita redeschiderea procedurii în fața instanțelor românești (supra, pct. 27), Curtea nu consideră necesar să mai examineze acest capăt de cerere.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

44. Art. 41 din Convenție prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă."

A. Prejudiciu

45. Reclamantul solicită 35.468,87 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. Acesta prezintă o expertiză tehnică care stabilește valoarea vehiculului confiscat la 14.098 EUR la 17 august 2002 și un centralizator al sumelor rămase restante pentru vehicul (inclusiv valoarea vehiculului și dobânda aferentă), în sumă de 21.370,87 EUR la 2 iulie 2009. De asemenea, solicită 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

46. Guvernul răspunde că expertiza tehnică prezentată de reclamant nu indică metoda utilizată pentru a stabili valoarea vehiculului și că centralizatorul sumelor datorate nu prezintă baza legală a calculului. De asemenea, consideră că cererea făcută cu titlu de prejudiciu moral nu este în niciun fel întemeiată și că, în orice caz, este speculativă în raport cu jurisprudența Curții în materie (Adzhigovich împotriva Rusiei, nr. 23.202/05, pct. 39, 8 octombrie 2009, și Wasserman împotriva Rusiei, nr. 15.021/02, pct. 50, 18 noiembrie 2004). Prin urmare, solicită ca cererile de reparație echitabilă ale reclamantului să fie respinse de către Curte.

47. În speță, Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție ca urmare a nerespectării principiului securității juridice. Curtea observă în continuare că, atunci când, precum în speță, aceasta constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. (10) din noul Cod de procedură civilă român permite revizuirea unei hotărâri pe plan intern. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea consideră că măsura de reparație cea mai potrivită pentru reclamant ar fi redeschiderea, la cererea acestuia, a procedurii în timp util și cu respectarea cerințelor art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Sfrijan împotriva României, nr. 20.366/04, pct. 48, 22 noiembrie 2007). Prin urmare, nu consideră necesar să acorde reclamantului o indemnizație cu titlu de prejudiciu material.

48. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

49. Reclamantul solicită și rambursarea a 5.825 EUR pentru onorariul avocatului și 1.166,50 lei românești (RON) pentru cheltuieli de traducere, reprezentând cheltuieli angajate în cadrul procedurii în fața Curții. Avocatul părții interesate prezintă o notă privind numărul de ore facturate și activitățile efectuate, precum și o factură pro forma.

50. Guvernul consideră că reclamantul nu a probat că onorariile avocatului pentru care solicită rambursarea au fost efectuate în mod real în prezenta procedură în fața Curții. În plus, subliniază că reclamantul nu a prezentat un contract de asistență juridică care să stabilească tariful orar al onorariilor și nici acordul pentru orele efectiv lucrate de avocatul său.

51. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de jurisprudența acesteia, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.000 EUR pentru procedura în fața Curții, care va fi plătită direct avocatului reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

52. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție (dreptul la un proces echitabil);

3. hotărăște că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenție referitor la rezultatul procedurii și imparțialitatea instanțelor;

4. hotărăște că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

5. hotărăște:

îi) 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant, pentru cheltuielile de judecată, care trebuie plătiți direct avocatului care l-a reprezentat pe reclamant în fața Curții;

6. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 16 aprilie 2013, în temeiul art. 77 § 2 și 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

președinte

Santiago Quesada,

grefier

-------