HOTĂRÂRE din 4 mai 2000

în cauza Rotaru împotriva României*)

--------------

În cauza Rotaru împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în Marea Camera formată din următorii judecători:

domnul L. Wildhaber, președinte;

doamna E. Palm;

domnii A. Pastor Ridruejo;

G. Bonello;

J. Makarczyk;

R. Turmen;

J.-P. Costa;

doamna F. Tulkens;

doamna V. Straznicka;

domnii P. Lorenzen;

M. Fischbach;

V. Butkevych;

J. Casadevall;

A.B. Baka;

R. Maruste;

doamna S. Botoucharova;

doamna R. Weber, judecător ad-hoc;

și domnul M. De Salvia, grefier,

deliberând în Camera de Consiliu, la 19 ianuarie și la 29 martie 2000,

pronunța următoarea hotărâre, adoptată la data de 29 martie 2000:

PROCEDURA

1. Curtea a fost sesizată, conform dispozițiilor aplicabile anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (convenția)*1), de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) și de către un cetățean român, domnul Aurel Rotaru (reclamantul), la 3 iunie și, respectiv, la 29 iunie 1999 (art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 și fostele articole 47 și 48 din convenție).

2. La originea cauzei s-a aflat plângerea (nr. 28.341/95) îndreptată împotriva României, Comisia fiind sesizată la 22 februarie 1995 în temeiul fostului articol 25 din convenție.

Reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieții private, datorată faptului ca Serviciul Roman de Informații deține și folosește un fisier conținând date personale. A mai invocat și o încălcare a dreptului de acces la instanța și a dreptului de a beneficia de un remediu în fața unei instanțe naționale, competența să se pronunțe asupra cererii de modificare sau de distrugere a fisierului.

La data de 21 octombrie 1996 Comisia a declarat cererea admisibilă. Prin raportul din 1 martie 1999 (fostul articol 31 din convenție) a constatat ca a existat o încălcare a art. 8 și 13 din convenție.*1)

-------------

Nota grefei:

*1) Protocolul nr. 11 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.

3. În procedura desfășurată la Curte reclamantul a fost reprezentat de domnul I. Olteanu, avocat în cadrul Baroului București (România) și de fiul sau, domnul F. Rotaru. Guvernul a fost reprezentat de doamna R. Rizoiu, agent.

4. La data de 7 iulie 1999 Marea Camera a hotărât ca aceasta cauza ar trebui examinata chiar de către Marea Camera (art. 100 alin. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții). În locul domnului Barsan, judecător ales din partea României și care a luat parte la examinarea cauzei în cadrul Comisiei (art. 28), Guvernul a desemnat-o în calitate de judecător ad-hoc pe doamna R. Weber (art. 27 alin. 2 din convenție și art. 29 alin. 1 din regulament).

5. Atât reclamantul, cat și Guvernul au depus câte un memoriu.

6. Audierea publică a avut loc la data de 19 ianuarie 2000, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Au participat:

- din partea Guvernului:

● doamna R. Rizoiu,

agent;

● domnul M. Selegean, consilier juridic în Ministerul Justiției;

● domnul T. Corlățean, atasat pe lângă Reprezentanta Permanenta a României la Consiliul Europei,

consilieri;

- din partea reclamantului:

● domnul I. Olteanu,

avocat,

● domnul F. Rotaru, reprezentant și fiu al reclamantului.

Curtea a luat act de concluziile verbale prezentate de doamna Rizoiu, domnul Selegean, domnul Olteanu și de domnul F. Rotaru.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

1. Condamnarea reclamantului din 1948

7. Reclamantul s-a născut în anul 1921 și a fost jurist de profesie. În prezent este pensionar și locuiește la Barlad.

8. În anul 1946, după instaurarea regimului comunist, reclamantului, pe atunci student, i s-a refuzat de către prefectul județului Vaslui publicarea a doua broșuri, "Suflet de student" și "Proteste", cu motivarea ca aveau un caracter antiguvernamental.

9. Nemulțumit de acest refuz reclamantul a adresat prefectului doua scrisori în care protesta împotriva faptului ca noul regim popular a suprimat libertatea de exprimare. În urma acestor scrisori, la data de 7 iulie 1948 reclamantul a fost arestat. La data de 20 septembrie 1948 Tribunalul Popular din Vaslui l-a condamnat la un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj.

2. Procedura declansata conform Decretului-lege nr. 118/1990

10. După răsturnarea regimului comunist în anul 1989 noua putere a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, care acorda unele drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist și care nu au avut activitate fascista (alin. 30 de mai jos).

11. În temeiul acestui decret-lege, la data de 30 iulie 1990 reclamantul a sesizat Judecătoria Barlad cu o cerere prin care chema în judecata Ministerul de Interne și Ministerul Apărării Naționale, precum și Direcția muncii din județul Vaslui, solicitând ca perioada în care s-a aflat în executarea pedepsei dispuse prin hotărârea penală din anul 1948 să fie luată în considerare la calcularea anilor de vechime în munca. A cerut, de asemenea, restituirea drepturilor bănești corespunzătoare.

12. Judecătoria Barlad a pronunțat o sentinta la data de 11 ianuarie 1993. Având în vedere, printre altele, declarațiile martorilor propuși de reclamant, P.P. și G.D., sentinta de condamnare din anul 1948 și adeverintele de la Universitatea din Iași, instanța a constatat ca în perioada 1946-1949 reclamantul fusese persecutat din motive politice. Prin urmare, a admis cererea reclamantului și a acordat drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

13. În susținerea apărării sale Ministerul de Interne a prezentat instanței o scrisoare din 19 decembrie 1990, primită de la Serviciul Roman de Informații (S.R.I.). Aceasta scrisoare avea următorul cuprins:

"La adresa dumneavoastră nr. 99.110 din 11 decembrie 1990, privind pe numitul Rotaru Aurel, din Barlad, va facem cunoscut ca în urma verificărilor efectuate au rezultat următoarele:

- sus-numitul, pe perioada efectuării studiilor la «Facultatea de Științe» din Iași a activat ca membru legionar în Asociația Studenților Crestini;

- în anul 1946 a înaintat Cenzurii orașului Vaslui doua broșuri intitulate «Suflet de student» și «Proteste», solicitând publicarea lor, dar nu a obținut acest lucru, deoarece aveau conținut antiguvernamental;

- dintr-o declarație data în anul 1948 rezultă ca a făcut parte din organizația P.N.T. - tineret;

- sus-numitul nu are fond penal și nu a fost arestat în perioada menționată de el;

- între anii 1946-1948, datorită conceptiilor sale a fost chemat de mai multe ori de către organele de siguranță și audiat în legătură cu atitudinea sa. (...)."

3. Procedura declansata împotriva S.R.I.

14. Reclamantul a chemat în judecata S.R.I., arătând că nu a fost niciodată membru al miscarii legionare române, că nu a fost nici student la Facultatea de Științe, ci la Facultatea de Drept din Iași și ca și alte informații furnizate de S.R.I. în scrisoarea din 19 decembrie 1990 erau false și defaimatoare.

Cererea a fost intemeiata pe dispozițiile Codului civil referitoare la răspunderea civilă delictuala, reclamantul solicitând obligarea S.R.I. de a plati unele despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Fără a invoca un anume text de lege, el a cerut, de asemenea, ca S.R.I. să fie obligat sa modifice sau sa distruga fisierul conținând informațiile cu privire la presupusul sau trecut legionar.

15. Prin sentinta pronunțată la 6 ianuarie 1993 Judecătoria București a respins cererea, invocand dispozițiile legale în materia răspunderii civile delictuale.

16. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs.

17. La data de 18 ianuarie 1994 Tribunalul Municipiului București a constatat ca informația privind trecutul legionar al reclamantului era falsa. Cu toate acestea, a respins recursul declarat, arătând că nu exista o culpa a S.R.I. din moment ce acesta nu era decât depozitarul datelor contestate, iar în lipsa culpei, nu se poate vorbi de o răspundere civilă delictuala.

Instanța a constatat ca informațiile au fost culese de fostele servicii de siguranță ale statului. În anul 1949, în urma desființării acestor servicii arhivele au fost transmise Securității, iar în anul 1990 S.R.I. a preluat arhivele fostei Securitati.

18. La data de 15 decembrie 1994 Curtea de Apel București a respins recursul reclamantului declarat împotriva deciziei Tribunalului Municipiului București din 18 ianuarie 1994, cu următoarea motivare:

"(...) Curtea constata ca recursul nu este fondat. În virtutea competentei legale pe care o are Serviciul Roman de Informații de depozitare a arhivelor fostelor organe de siguranță, prin adresa nr. 705.567/1990 a comunicat Ministerului de Interne împrejurări ce vizează activitatea personală a recurentului în timpul efectuării studiilor universitare, asa cum sunt reflectate în documentele relatate în acea perioada de către organele de siguranță. Rezultă deci ca instanțele judecătorești nu au competența sa anuleze sau sa modifice conținutul adresei redactate de S.R.I., care este numai depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranță ale statului. Respingandu-i acțiunea, instanțele judecătorești nu au încălcat dispozițiile art. 21 din Constituție și nici dispozițiile art. 3 din Codul civil, ci au judecat pricina potrivit competentei prevăzute de Codul de procedură civilă."

4. Cererea prin care reclamantul a solicitat obligarea judecătorilor de a plati daunele morale

19. La data de 13 iunie 1995 reclamantul a introdus o cerere prin care solicită obligarea la despăgubiri a tuturor judecătorilor care i-au respins cererea prin care solicită anularea sau distrugerea fisierului. A invocat dispozițiile art. 3 din Codul civil cu privire la denegarea de dreptate și dispozițiile art. 6 din convenție. Reclamantul a afirmat ca atât Tribunalul Județean Vaslui, cat și Curtea de Apel au refuzat sa îi înregistreze cererea.

Cu privire la acest aspect, la data de 5 august 1998 reclamantul a sesizat Comisia cu o noua cerere, înregistrată sub numărul 46.597/1998 și aflată în prezent pe rolul Curții.

5. Cererea de revizuire

20. În luna iunie 1997 ministrul justiției a comunicat directorului S.R.I. ca plângerea reclamantului a fost declarata admisibilă de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului. În consecința, ministrul justiției a solicitat directorului S.R.I. sa verifice încă o dată dacă reclamantul apartinuse miscarii legionare și, dacă aceasta informație se va dovedi falsa, sa înștiințeze reclamantul despre acest fapt, pentru ca acesta sa-l poată folosi ulterior într-o eventuala cerere de revizuire.

21. La data de 6 iulie 1997 directorul S.R.I. l-a informat pe ministrul justiției ca datele privind trecutul legionar al reclamantului, menționate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, au fost obținute în urma studierii arhivelor S.R.I.

A fost găsit astfel un tabel întocmit de Biroul Siguranței din Iași, în care la numărul 165 era menționat un anume Aurel Rotaru, "element de masa, membru al Asociației Studenților Crestini". Directorul S.R.I. a arătat ca tabelul purta data de 15 februarie 1937 și a apreciat ca, deoarece la acea data domnul Rotaru, "în vârsta de aproximativ 16 ani, nu putea fi student la Facultatea de Științe din Iași, credem ca ne aflam în prezenta unei regretabile erori care a făcut sa consideram ca domnul Rotaru Aurel din Barlad este aceeași persoana cu cea înscrisă în tabelul respectiv ca membru legionar. De altfel, din verificările amanuntite efectuate de către instituția noastră pe raza județelor Iași și Vaslui nu au apărut date care să confirme identitatea între cele doua nume (...)."

22. O copie de pe aceasta scrisoare a fost trimisa reclamantului care la data de 25 iulie 1997 a solicitat Curții de Apel București revizuirea hotărârii pronunțate la 15 decembrie 1994. În cererea de revizuire acesta a solicitat anularea documentelor defaimatoare, un leu cu titlu de despăgubiri morale, precum și rambursarea, la valoarea actuala, a tuturor taxelor și cheltuielilor suportate de la începutul procedurii.

23. S.R.I. a solicitat respingerea cererii de revizuire, apreciind ca, față de scrisoarea directorului S.R.I. din 6 iulie 1997, cererea a rămas fără obiect.

24. Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel București a anulat hotărârea din 15 decembrie 1994 și a admis cererea reclamantului, cu următoarea motivare:

"Din adresa nr. 4.173 din 5 iulie 1997, eliberata de Serviciul Roman de Informații (...), rezultă ca în fondul de arhiva nr. 53.172, volum 796 la fila 243, se găsește un tabel cu membrii legionari care nu își au domiciliul stabil în Iași, unde la poziția 165 apare «Rotaru Aurel - Student științe, membru al Asociației Studenților Crestini, legionar, element de masa». Întrucât la data întocmirii tabelului respectiv - 15.02.1937 revizuentul avea vârsta de aproape 16 ani, nu a urmat cursurile Facultății de Științe din Iași, iar din verificările efectuate ulterior în evidentele cu membrii legionari nu apar numele și prenumele revizuentului ca fiind cu domiciliul la Barlad și cu datele personale ale acestuia, Serviciul Roman de Informații considera ca se afla în fața unei regretabile confuzii de nume, iar persoana inclusă în tabel nu este revizuentul-reclamant.

Vazand conținutul ultimei adrese, în baza art. 322 pct. 5 Cod procedura civilă, se constată că acest înscris îndeplinește condițiunile legale de act nou, determinant în cauza prin caracterul sau hotarator în a schimba total situația de fapt reținută anterior, înscris care cuprinde date ce nu au putut fi înfățișate în fazele procesuale precedente dintr-o împrejurare mai presus de voința reclamantului-revizuent.

Sub aspectul analizat, sunt fără de relevanta în cauza datele la care s-au înființat organele de securitate ale statului, ori din ce structura faceau parte fostele organe de siguranță, după cum în speta nu are relevanta aspectul - de altfel real ca Serviciul Roman de Informații este doar un depozitar al fondului arhivistic al fostelor organe de siguranță. Important în cauza este numai ca adresa nr. 705.567 din 19 decembrie 1990 «S.R.I. - U.M. nr. 05007 București» cuprinde mențiuni ce nu se referă la persoana reclamantului-revizuent, datele din aceasta adresa devenind astfel neadevărate cu privire la persoana acestuia și care, dacă ar fi menținute, i-ar aduce grave prejudicii demnității și onoarei sale.

Fața de cele ce preceda și în temeiul textului de lege citat, cererea de revizuire promovata de reclamant se apreciază ca fondată și va fi admisă, urmând a fi retractate hotărârile pronunțate anterior în cauza, și, pe cale de consecința, acțiunea reclamantului-revizuent va fi admisă asa cum a fost formulată."

25. Curtea nu s-a pronunțat asupra capatului de cerere privind obligarea la despăgubiri și nici cu privire la cheltuielile de judecată.

II. Dreptul intern aplicabil

A. Constituția

26. Dispozițiile aplicabile din Constituție sunt următoarele:

Articolul 20

"(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Articolul 21

"(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

B. Codul civil

27. Dispozițiile aplicabile din Codul civil sunt următoarele:

Articolul 3

"Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt ca legea nu prevede sau ca este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate."

Articolul 998

"Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greseala s-a ocazionat, a-l repara."

Articolul 999

"Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudenta sa."

C. Codul de procedură civilă

28. Dispozițiile aplicabile din Codul de procedură civilă sunt:

Articolul 322 (alin. 5)

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitive (...) se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnica sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (...)."

D. Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și juridice

29. Dispozițiile aplicabile ale Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și juridice sunt:

Articolul 54

"1) Persoana care a suferit o atingere în dreptul sau (...) la onoare, la reputație (...) sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus menționate.

2) Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanței sa oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept sa îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanța, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins."

Articolul 55

"Dacă autorul faptei săvârșite fără drept nu îndeplinește, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate sa restabileasca dreptul atins, instanța judecătorească va putea sa-l oblige la plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotită de la data expirării termenului de mai sus (...)."

E. Decretul-lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945

30. La acea data dispozițiile aplicabile din Decretul-lege nr. 118/1990 prevedeau:

Articolul 1

"(1) Constituie vechime în munca și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cat o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:

(...)."

Articolul 5

"Pentru stabilirea situațiilor prevăzute la art. 1 se înființează în fiecare județ (...) câte o comisie alcătuită din președinte și cel mult șase membri.

Președintele trebuie să fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanți ai direcțiilor de muncă și ocrotiri sociale și cel mult 4 reprezentanți ai Asociaților foștilor deținuți politici și victime ale dictaturii.

(...)."

Articolul 6

"Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente, (...) prin orice mijloc de proba prevăzut de lege.

(...)."

Articolul 11

"Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor care s-a dovedit ca au desfășurat o activitate fascista în cadrul unei organizații sau miscari de acest fel, pe baza procedurii prevăzute la art. 5 și 6."

F. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 cu privire la organizarea și funcționarea Serviciului Roman de Informații

31. Dispozițiile aplicabile ale Legii nr. 14 din 24 februarie 1992, cu privire la organizarea și funcționarea Serviciului Roman de Informații, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992, sunt redactate după cum urmează:

Articolul 2

"Serviciul Roman de Informații organizează și executa activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracararii oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa siguranței naționale a României."

Articolul 8

"Serviciul Roman de Informații este autorizat să dețină și sa folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea și stocarea informațiilor privitoare la siguranța naționala, în condițiile legii."

Articolul 45

"Documentele interne de orice fel ale Serviciului Roman de Informații au caracter de secret de stat, se păstrează în arhiva sa proprie și nu pot fi consultate decât cu aprobarea directorului, în condițiile legii.

Documentele, datele și informațiile Serviciului Roman de Informații pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare.

Serviciul Roman de Informații preia spre conservare și folosință fondurile de arhiva ce privesc siguranța naționala ale fostelor organe de informații cu competența pe teritoriul României.

Fondurile de arhiva ale fostului Departament al Securității Statului, ce privesc siguranța naționala, nu pot deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la adoptarea prezentei legi."

G. Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999 cu privire la accesul cetățenilor la propriul dosar deținut de Securitate și deconspirarea securității ca poliție politica

32. Dispozițiile aplicabile ale Legii nr. 187 din 20 octombrie 1999, intrata în vigoare la data de 9 decembrie 1999, sunt următoarele:

Articolul 1

"(1) Orice cetățean român sau cetățean străin care după 1945 a avut cetățenie română are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securității (...). Acest drept se exercită la cerere și consta în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului și de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului.

Articolul 2

"Pentru a asigura dreptul de acces la informațiile de interes public, orice cetățean român (...), precum și presa scrisă și audiovizuala, partidele politice (...) au dreptul de a fi informate (...) în legătură cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securității (...) a persoanelor care ocupa sau candidează pentru a fi alese ori numite în următoarele demnitati sau funcții:

(...)."

Articolul 7

"(1) Pentru aplicarea prevederilor prezentei legi se înființează Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (...) cu sediul în municipiul București, denumit în continuare Consiliu.

Articolul 8

"(1) Consiliul este condus de un colegiu compus din 11 membri.

Articolul 13

"(1) Persoanele îndreptățite pot solicita Consiliului, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), în condițiile prezentei legi, următoarele:

(...)."

Articolul 14

"(1) Conținutul adeverintelor eliberate potrivit art. 13 alin. (1) lit. c) poate fi contestat la Colegiul Consiliului (...)."

Articolul 15

"(1) Dreptul de acces la informațiile de interes public (...) se exercită de către persoana fizica sau persoana juridică indreptatita printr-o cerere adresată Consiliului.

(...)

Articolul 16

"(1) Împotriva comunicării eliberate potrivit art. 15 alin. (4) solicitantul sau persoana cu privire la care s-a cerut verificarea se poate adresa Colegiului Consiliului printr-o contestație (...). Decizia Colegiului Consiliului poate fi atacată (...) la Curtea de Apel (...)."

ÎN DREPT

I. Excepții preliminare ridicate de Guvern

A. Cu privire la calitatea de victima

33. În primul rând, mentinandu-și poziția exprimată în fața Comisiei, Guvernul a arătat ca reclamantul nu se mai poate pretinde "victima" a unei încălcări a convenției în sensul art. 34. A subliniat ca reclamantul a obținut câștig de cauza în fața Curții de Apel București care, prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, a declarat nule mențiunile incluse în scrisoarea Serviciului Roman de Informații (S.R.I.) din 19 decembrie 1990. Or, în opinia Guvernului, singura încălcare a drepturilor reclamantului a provenit din aceasta scrisoare.

În orice caz, a susținut Guvernul, reclamantul dispune în prezent de procedura deschisă de Legea nr. 187 din 29 octombrie 1999, care îi oferă toate garanțiile cerute de convenție pentru protejarea drepturilor sale.

34. Reclamantul a solicitat Curții sa continue examinarea cauzei, arătând ca Hotărârea din 25 noiembrie 1997 nu a schimbat în mod fundamental situația care a determinat plângerea inițială. În primul rând, simplul fapt de a recunoaște eroarea mențiunilor, după hotărârea de admisibilitate a Comisiei, nu poate constitui o reparatie adecvată a încălcării drepturilor garantate de convenție. În al doilea rând, reclamantul nu are încă acces la dosarul sau secret, care nu este doar păstrat, ci și folosit de S.R.I. Din aceasta cauza, chiar și după Hotărârea din 25 noiembrie 1997 folosirea de către S.R.I. a informațiilor privitoare la pretinsul trecut legionar al reclamantului sau a oricăror alte informații conținute în dosarul sau nu poate fi exclusa.

35. În ceea ce privește noțiunea de victima Curtea reaminteste ca o persoană poate, în anumite condiții, sa pretindă ca este victima a unei încălcări, generata de simpla existenta a unor măsuri secrete sau a unei legislații ce permite astfel de măsuri chiar dacă acestea nu i-au fost efectiv aplicate (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 18, alin. 34). De altfel, "o hotărâre sau o măsura favorabilă reclamantului nu este suficienta, în principiu, pentru a pierde calitatea de «victima», decât în situația în care autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau implicit, iar apoi au reparat încălcarea convenției" (Hotărârea Amuur împotriva Frantei din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, pag. 846, alin. 36, și Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, CEDO 1999-VI).

36. În speta Curtea observa ca reclamantul critica deținerea unui registru secret conținând date care îl privesc, a cărui existenta a fost dezvaluita în mod public în cursul unei proceduri judiciare. Din acest motiv reclamantul se poate pretinde victima a unei încălcări a convenției.

Curtea mai arata ca prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel București a anulat mențiunile privind pretinsul trecut legionar al reclamantului, inserate în scrisoarea din 19 decembrie 1990, constatând că nu erau conforme realității - probabil se refereau la o altă persoană cu același nume.

Chiar acceptând ideea ca într-o anumită măsura reclamantul a obținut prin aceasta hotărâre o reparatie în ceea ce privește informațiile false din fisierul sau, Curtea apreciază ca aceasta reparatie nu este decât parțială și ca, în orice caz, ea este insuficienta, în sensul jurisprudenței sale, pentru pierderea calității de victima. În afară considerentelor de mai sus cu privire la calitatea de victima ce izvorăște din deținerea unui fisier secret, Curtea a avut în vedere și alte elemente importante.

Se pare ca informațiile asupra pretinsului trecut legionar al reclamantului mai sunt încă păstrate în fișierele S.R.I. fără sa fi fost facuta vreo mențiune cu privire la Hotărârea din 25 noiembrie 1997. În plus Curtea de Apel București nu s-a pronunțat, și nici nu avea competența sa o facă, asupra faptului ca S.R.I. este autorizat de legislația română să dețină și sa folosească fisiere create de fostele servicii de informații, care conțin informații cu privire la reclamant. Or, capatul principal de cerere se referă la faptul ca legea interna nu reglementează suficient de precis condițiile în care S.R.I. își exercită atribuțiile și nu pune la dispoziție persoanei o cale de a obține repararea eventualelor prejudicii în fața unei autorități naționale.

În sfârșit Curtea de Apel București, în Hotărârea din 25 noiembrie 1997, nu s-a pronunțat cu privire la despăgubirile solicitate pentru prejudiciul moral suferit și nici asupra cheltuielilor de judecată.

37. În ceea ce privește Legea nr. 187 din 20 octombrie 1999, invocată de Guvern, Curtea apreciază, având în vedere circumstanțele prezentei cauze, ca această lege nu este aplicabilă (alin. 71 de mai jos).

38. Curtea concluzioneaza ca reclamantul se poate pretinde "victima" în sensul art. 34 din convenție și, în consecința, respinge excepția invocată de Guvern.

B. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

39. Guvernul a mai ridicat și excepția neepuizarii căilor de atac interne. S-a arătat ca reclamantul putea invoca dispozițiile Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și juridice, în baza cărora instanța poate dispune orice măsură pentru a face sa înceteze atingerea reputației unei persoane.

40. Curtea arata ca exista o strânsă legătură de cauzalitate între aceasta sustinere a Guvernului și temeinicia cererii privind art. 13 din convenție. Prin urmare, Curtea reuneste aceasta excepție cu fondul (alin. 70 de mai jos).

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenție

41. Reclamantul se plange ca S.R.I. deține și poate folosi în orice moment date cu privire la viața sa particulară, dintre care unele sunt false și defaimatoare. El invoca încălcarea art. 8 din convenție, care prevede următoarele:

"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului sau și a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naționala, siguranța publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora."

A. Cu privire la aplicabilitatea art. 8

42. Guvernul contesta aplicabilitatea art. 8, arătând ca informațiile menționate în scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 nu țin de viața particulară a reclamantului, ci de viața sa publică. Hotărând să se implice în activitatea politica și sa publice pamflete, reclamantul a renunțat implicit la "anonimatul inerent vieții private. În ceea ce privește interogarea sa de către poliție și cazierul sau judiciar, este vorba de informații publice.

43. Curtea reaminteste ca art. 8 alin. 1 din convenție este aplicabil atunci când este vorba despre stocarea într-un registru secret și comunicarea datelor privind "viața privată" a unei persoane (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 22, alin. 48).

Respectarea vieții private include dreptul individului de a întreține și de a dezvolta relații cu semenii săi; în plus nici o ratiune nu permite excluderea activității profesionale sau comerciale din sfera notiunii de "viața privată" (hotărârile Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 33, alin. 29, și Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015-1016, alin. 42-46).

Curtea a subliniat deja concordanta dintre aceasta interpretare extensiva și Convenția Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecția persoanelor față de procesarea datelor cu caracter personal, intrata în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop "protejarea (...) oricărei persoane fizice (...), respectarea (...) în special a dreptului la viața privată, față de procesarea datelor cu caracter personal" (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca "orice informație privind o persoană fizica identificata sau identificabila" [Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, alin. 65, CEDO 2000-...].

În plus unele date de natura publică pot tine de viața privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate și introduse în fisiere ținute de autoritățile publice, cu atât mai mult cu cat se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane.

44. În speta Curtea constata ca scrisoarea S.R.I. din 19 decembrie 1990 conținea diverse informații asupra vieții reclamantului, în special asupra studiilor sale, activităților politice și cazierului sau judiciar, parte din ele fiind culese cu mai mult de 50 de ani înainte. În opinia Curții, astfel de informații, sistematic culese și introduse într-un fisier ținut de agenți ai statului, pot fi analizate din punctul de vedere al notiunii de "viața privată", în sensul art. 8 alin. 1 din convenție. Și aceasta cu atât mai mult cu cat unele informații au fost declarate nereale, ca în prezenta cauza, riscand sa aducă atingere reputației reclamantului.

În consecința, art. 8 din convenție este aplicabil.

B. Cu privire la respectarea exigențelor art. 8

1. Cu privire la existenta unei încălcări

45. În opinia Guvernului trei condiții trebuie îndeplinite cumulativ pentru a exista o încălcare a dreptului la respectarea vieții private:

- înregistrarea sa intereseze persoana în discuție;

- informațiile sa fi fost folosite;

- imposibilitatea persoanei respective de a le contesta.

Or, în speta atât înregistrarea, cat și folosirea datelor referitoare la reclamant au avut loc înaintea ratificării convenției de către România. În ceea ce privește pretinsa imposibilitate de a contesta informațiile, Guvernul susține ca, dimpotriva, reclamantul are posibilitatea de a contesta datele care contravin realității, dar ca el nu a folosit cai de atac adecvate.

46. Curtea reaminteste ca atât înregistrarea de către o autoritate publică a unor date privind viața privată a unui individ, cat și folosirea lor și refuzul de a acorda posibilitatea ca acestea să fie contestate constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieții private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenție (hotărârile Leander împotriva Suediei citata mai sus, pag. 22, alin. 48, Kopp împotriva Suediei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 540, alin. 53, și Amann împotriva Suediei citata mai sus, alin. 69 și 80).

În speta, din scrisoarea S.R.I., datată 19 decembrie 1990, reiese fără nici o indoiala ca acest serviciu deține informații referitoare la viața privată a reclamantului. Dacă este adevărat ca aceasta scrisoare este anterioară datei de 20 iunie 1994, data la care dispozițiile convenției au intrat în vigoare pentru România, Guvernul nu a susținut ca începând cu această dată S.R.I. a încetat să dețină informații asupra vieții private a reclamantului. Curtea subliniaza, de asemenea, ca aceste date au fost folosite și ulterior, de exemplu în cadrul acțiunii în revizuire care s-a finalizat prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997.

Atât înregistrarea acestor date, cat și folosirea lor, însoțite de refuzul de a-i acorda reclamantului posibilitatea să le conteste, constituie o încălcare a dreptului la respectarea vieții private, garantat de art. 8 alin. 1 din convenție.

2. Justificarea încălcării

47. Principala problema care se pune este aceea de a ști dacă încălcarea astfel constatată se poate justifica din punct de vedere al art. 8 alin. 2 din convenție. Reglementand o excepție la un drept garantat de convenție, acest alineat este de stricta interpretare. Recunoscând ca într-o societate democratica existenta unor servicii de informații se poate dovedi legitima, Curtea reaminteste ca supravegherea secreta a persoanelor nu este acceptată de convenție decât ca o măsura strict necesară pentru apărarea instituțiilor democratice (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei mai sus citata, pag. 21, alin. 42).

48. Pentru a răspunde exigențelor art. 8 din convenție, o astfel de ingerinta trebuie să fie "prevăzută de lege", sa urmărească unul dintre scopurile legitime menționate la alin. 2 și, în plus, să fie necesară într-o societate democratica pentru atingerea scopului respectiv.

49. Guvernul a considerat ca măsurile în discuție erau prevăzute de lege. Datele au fost folosite de S.R.I. în cadrul unei proceduri reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, care da posibilitatea persoanelor persecutate de regimul comunist sa primească despăgubiri. Conform art. 11 din actul normativ menționat, nu se acordă despăgubiri persoanelor care au avut o activitate fascista.

50. Conform susținerilor reclamantului, păstrarea și folosirea fisierului nu sunt măsuri prevăzute de lege, deoarece dreptul intern nu are reglementări suficient de precise pentru ca cetățenii sa cunoască în ce împrejurări și condiții autoritatea publică poate culege, stoca și folosi informații cu privire la viața lor privată. Mai mult decât atât, legea interna nu defineste cu suficienta precizie modalitatea de exercitare a acestor competente și nu conține garanții împotriva abuzurilor.

51. Comisia a considerat ca dreptul intern nu definea cu suficienta precizie condițiile în care S.R.I. putea să arhiveze, sa comunice și sa folosească informații referitoare la viața privată a reclamantului.

52. Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta, conform căreia "prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume baza legală în dreptul intern, dar și calitatea legii în cauza: astfel, aceasta trebuie să fie accesibila persoanei și previzibila (a se vedea Hotărârea Amann împotriva Elvetiei mai sus citata, alin. 50).

53. În cauza de fața Curtea constata ca art. 6 din Decretul-lege nr. 118/1990, invocat de Guvern ca temei al măsurii incriminate, permite oricărei persoane să facă dovada ca răspunde cerințelor necesare în vederea recunoașterii anumitor drepturi, fie prin documente oficiale eliberate de autoritățile competente, fie prin orice element cu valoare de proba. Nu exista totuși o anumită reglementare cu privire la modalitatea în care poate fi obținută o astfel de proba și nici nu se acordă competente Serviciului Roman de Informații de a culege, păstra și comunică date privind viața privată.

Curtea trebuie deci sa verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea și funcționarea S.R.I., invocată de altfel și de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menționată autorizeaza S.R.I. sa culeagă, să arhiveze și sa folosească informații care vizează securitatea naționala, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanta pentru securitatea naționala a datelor deținute despre reclamant. Cu toate acestea, reaminteste ca în primul rând autoritățile naționale și mai ales instanțele sunt chemate sa interpreteze și să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elvetiei mai sus citata, pag. 541, alin. 59) și constata ca prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel București a confirmat legalitatea deținerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranță.

Acesta este motivul pentru care Curtea concluzioneaza ca arhivarea unor date cu privire la viața privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.

54. Curtea apreciază ca și cerința accesibilitatii legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992.

55. În ceea ce privește cerința previzibilitatii legii, Curtea reaminteste ca o norma este "previzibila" numai atunci când este redactată cu suficienta precizie, în asa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanța de specialitate - să își corecteze conduita. Curtea a subliniat importanța acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secreta (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elvetiei mai sus citata, alin. 56):

"Curtea reaminteste ca sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează și calitatea «legii»; prin aceasta expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminentei dreptului, menționat explicit în preambulul convenției (...). Înseamnă - și aceasta reiese din obiectul și din scopul articolului 8 - ca dreptul intern trebuie să ofere o anume protecție împotriva incalcarilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (...). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate își exercită în secret atribuțiile (...).

(...) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurata de persoana vizata sau de public, «legea» contravine principiului preeminentei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar și modalitățile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuție, pentru a oferi persoanei protecție adecvată împotriva arbitrarului."

56. Pentru a se determina "calitatea" dispozițiilor legale invocate în cauza, trebuie analizat în ce măsura dreptul intern stabilește cu suficienta precizie condițiile în care S.R.I. poate să arhiveze și sa folosească informații referitoare la viața privată a reclamantului.

57. Curtea constata ca art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate și arhivate în dosare secrete informații vizând siguranța naționala.

Totuși nici o reglementare interna nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competente. Astfel, dreptul intern nu defineste genul de informație ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea și arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri și nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabilește limite cu privire la vechimea informațiilor deținute și la durata păstrării lor.

Art. 45 dispune ca S.R.I. va prelua în păstrare și folosire arhivele care au aparținut fostelor organe de informații care au avut competente pe teritoriul României și permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.

Curtea observa ca acest articol nu include nici o dispoziție explicita și detaliată cu privire la persoanele autorizate sa consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată și modul în care pot fi utilizate informațiile astfel obținute.

58. Curtea observa, de asemenea, ca, deși art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuternicește autoritățile competente sa autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii și contracararii amenintarilor la siguranța naționala, motivul unor astfel de ingerințe nu este suficient de precis definit.

59. Curtea trebuie, de asemenea, sa verifice dacă exista garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secreta destinat sa protejeze siguranța naționala, motivat de ideea apărării democrației, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei mai sus citata, alin. 49-50).

Pentru a fi compatibil cu exigențele art. 8, un sistem de supraveghere secreta trebuie să conțină garanții stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate sa supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cat se poate de fidel valorile unei societăți democratice, în special principiul preeminentei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenției. Aceasta înseamnă ca orice ingerinta a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat - cel puțin și în ultima instanța - de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanții de independenta, imparțialitate și procedura (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei mai sus citata, pag. 25-26, alin. 55).

60. În cauza de fața Curtea retine ca sistemul românesc de strangere și de arhivare a informațiilor nu furnizează astfel de garanții, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.

61. Prin urmare, Curtea constata ca dreptul intern nu indica cu suficienta claritate limitele și modalitățile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităților.

62. Prin urmare, deținerea și folosirea de către S.R.I. a unor informații privind viața privată a reclamantului nu erau măsuri "prevăzute de lege", ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Aceasta încălcare dispenseaza Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse și dacă acestea erau "necesare într-o societate democratica".

63. În consecința, a existat o încălcare a art. 8.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 din convenție

64. Reclamantul a arătat ca absenta oricărei forme de atac în fața unei instanțe naționale, care să dispună anularea fisierului ce conținea date privitoare la persoana sa și a datelor inexacte, este contrară art. 13.

Conform art. 13:

"Oricare persoana ale carei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost incalcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

65. Guvernul a susținut ca reclamantul a obținut satisfactie prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997, care a declarat nule mențiunile făcute în Scrisoarea S.R.I. datată 19 decembrie 1990. În ceea ce privește distrugerea sau modificarea datelor din fisierul păstrat de S.R.I., Guvernul apreciază ca reclamantul nu a ales calea de atac adecvată. Cererea sa ar fi trebuit să aibă drept temei art. 54 alin. 2 din Decretul-lege nr. 31/1954, care împuternicește instanța sa dispună orice măsură necesară pentru restabilirea dreptului încălcat, în speta dreptul la propria onoare și reputație.

Pe de altă parte, subliniaza Guvernul, reclamantul poate să se prevaleze în prezent de dispozițiile Legii nr. 187/1999 pentru a lua cunoștința de dosarul care i s-a întocmit de Securitate. În temeiul art. 15 și 16 din această lege, reclamantul ar putea contesta în fața unei instanțe veridicitatea informațiilor conținute în dosarul sau.

66. În opinia Comisiei Guvernul nu a reușit sa demonstreze ca în dreptul român exista o cale de atac eficienta, în practica sau în drept, care să îi fi permis reclamantului să se planga de o încălcare a art. 8 din convenție.

67. Interpretând art. 13 în lumina propriei jurisprudente, Curtea a stabilit ca doar pentru cererile ce pot fi considerate "întemeiate" din punct de vedere al convenției este necesară existenta unui remediu în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Cakici împotriva Turciei [GC] nr. 23657/94, alin. 112, CEDO 1999-IV). Art. 13 solicita ca în fiecare țara sa existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenție. Aceasta dispoziție solicita deci o cale interna de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere intemeiata pe dispozițiile convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conformă obligațiilor impuse de aceasta dispoziție. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie "efectivă" atât din punct de vedere al reglementării, cat și al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, alin. 75, CEDO 1999-III).

68. Curtea constata ca cererea reclamantului privind deținerea de date privind viața personală, în scop de arhivare și utilizare, cu încălcarea art. 8 din convenție, are fără indoiala un caracter întemeiat. Reclamantul trebuia deci sa beneficieze de o cale de atac interna efectivă în sensul art. 13 din convenție.

69. "Autoritatea" la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanța de judecată. Totuși atribuțiile și garanțiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanța pentru a determina caracterul efectiv al caii de atac oferite (Hotărârea Klass și alții mai sus citata, pag. 30, alin. 67).

În plus, atunci când este vorba despre un sistem secret de supraveghere, un mecanism obiectiv de control poate fi suficient atâta timp cat măsurile rămân secrete. Persoana trebuie să aibă la indemana o cale de atac numai atunci când măsurile au fost făcute publice (Hotărârea Klass și alții mai sus citata, pag. 31, alin. 70-71).

70. În cauza Guvernul a susținut ca reclamantul putea introduce o acțiune intemeiata pe art. 54 din Decretul nr. 31/1954. Curtea apreciază ca aceasta apărare nu poate fi reținută.

În primul rând, Curtea constata ca art. 54 din decret deschide calea unei acțiuni în justiție cu caracter general, care are ca scop apărarea drepturilor nepatrimoniale incalcate. Or, Curtea de Apel București a arătat în Hotărârea din 25 noiembrie 1997 ca S.R.I. era abilitat de lege să dețină informații cu privire la reclamant, provenite din dosarele fostelor servicii de informații.

În al doilea rând, Guvernul nu a putut prezenta Curții vreo hotărâre pronunțată în dreptul intern care să constituie jurisprudenta în materie. El nu a demonstrat deci ca o astfel de cale de atac ar fi fost efectivă. Prin urmare, excepția preliminară invocată de Guvern va fi respinsă.

71. În ceea ce privește mecanismul creat prin Legea nr. 187/1999, presupunand ca s-ar fi înființat consiliul prevăzut, Curtea constata ca nici dispozițiile invocate de Guvernul pârât și nici vreo alta prevedere a acestei legi nu permit contestarea deținerii de către agenții de stat a datelor cu privire la viața particulară a unei persoane sau contestarea veridicitatii acestor informații. Sistemul de control instituit de art. 15 și 16 nu vizează decât divulgarea de informații cu privire la identitatea unor colaboratori și agenți ai Securității.

72. Alte informații cu privire la alte dispoziții din dreptul român care să permită contestarea deținerii de către serviciile de informații a unor date referitoare la viața privată a reclamantului sau contestarea veridicitatii acestor informații nu au fost furnizate Curții.

73. Prin urmare, Curtea constata ca reclamantul a fost victima încălcării art. 13.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenție

74. Reclamantul a susținut ca nesoluționarea de către instanțe a cererilor privind despăgubirile civile și cheltuielile de judecată a reprezentat o atingere a "dreptului la instanța", incalcandu-se astfel dispozițiile art. 6 din convenție, care prevede următoarele:

"1. Orice persoană are dreptul la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale (...) de către o instanța (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)."

75. Guvernul nu s-a pronunțat în aceasta privinta.

76. Comisia a decis sa examineze acest capăt de cerere din punctul de vedere al obligației mai generale impuse de art. 13 de a oferi o cale de atac efectivă care să permită introducerea unor cereri privind încălcările convenției.

77. Curtea observa ca, pe lângă aspectele referitoare la absenta unei cai de atac care să permită soluționarea cererii de modificare sau distrugere a fisierului conținând datele personale ale reclamantului, acesta se plange și de faptul ca, deși a solicitat despăgubiri civile și restituirea cheltuielilor de judecată, Curtea de Apel București nu s-a pronunțat cu privire la aceste capete de cerere.

78. Nu exista nici un dubiu asupra caracterului civil, în sensul art. 6 alin. 1, al cererii de acordare a despăgubirilor civile și cheltuielilor de judecată, iar Curtea de Apel București era competența să se pronunțe cu privire la acestea (Hotărârea Robins împotriva Regatului Unit din 23 septembrie 1997, Culegere 1997-V, pag. 1809, alin. 29).

Prin urmare, Curtea apreciază ca omisiunea Curții de Apel București de a examina aceasta cerere a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, alin. 30).

79. A existat deci și o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenție

80. Reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri în conformitate cu art. 41 din convenție, care prevede următoarele:

"Dacă Curtea declara ca a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila."

A. Despăgubiri

81. Reclamantul a solicitat 20 miliarde lei (ROL) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin divulgarea unor informații false și defaimatoare în legătură cu persoana sa, precum și prin refuzul autorităților timp de mai mulți ani de a admite eroarea și de a o indrepta.

82. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenții, apreciind că nu sunt rezonabile, mai ales datorită faptului ca în fața instanțelor naționale reclamantul nu a solicitat astfel de despăgubiri.

83. Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta conform căreia împrejurarea ca un reclamant nu a solicitat despăgubiri în fața unei instanțe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondata, cu atât mai mult cu cat acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilității cererii [Hotărârea De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10, alin. 20]. Mai mult, în cazul de fața Curtea constata, contrar susținerilor Guvernului, ca reclamantul a cerut în fața instanțelor interne sa i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolica de 1 leu, cerere nesolutionata de instanțe.

Curtea mai observa ca informațiile considerate defaimatoare au fost declarate nule de Curtea de Apel București, răspunzând astfel parțial cererii reclamantului. Se apreciază ca reclamantul a suferit totuși un prejudiciu moral, datorită faptului ca a existat un fisier secret, contrar exigențelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în aceasta privinta, nu a avut loc un proces echitabil și a trecut un număr de ani până când o instanța să constate ca este competența sa anuleze informațiile defaimatoare.

Prin urmare, Curtea constata ca în cauza a existat o atingere grava a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparatie echitabila a prejudiciului moral suferit. Aceasta suma va trebui plătită în lei românești, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plății.

B. Cheltuieli de judecată

84. Reclamantul a solicitat 38 milioane ROL (13.450 FRF) reprezentând:

85. Guvernul considera această sumă exorbitanta, cu atât mai mult cu cat reclamantul ar fi solicitat judecarea în lipsa în toate procedurile interne.

86. Curtea reaminteste ca în temeiul art. 41 din convenție ea rambursează cheltuielile care au fost stabilite ca efectiv și neapărat necesare și au fost calculate la o sumă rezonabila (a se vedea, printre altele, Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei [GC] nr. 31.195/96, alin. 79, CEDO 1999-II). În aceasta privinta trebuie reamintit ca reclamantului i se poate acorda de către Curte nu numai plata taxelor și cheltuielilor în fața organelor convenției, ci și plata celor suportate în fața instanțelor naționale, pentru ca acestea din urma sa prevină sau sa corecteze încălcările constatate de Curte (Hotărârea Van Geyseghem împotriva Belgiei [GC] nr. 26103/95, alin. 45, CEDO 1999-I).

87. Curtea observa ca reclamantul nu a fost reprezentat în fața instanțelor interne. Ea arata, de asemenea, ca reclamantul și-a aparat singur cauza în fața Comisiei și ca în fața Curții a fost reprezentat în ședința publică. Curtea constata, de asemenea, ca a fost plătită domnului Rotaru de către Consiliul Europei suma de 9.759,72 FRF cu titlu de asistența judiciară.

Curtea acorda integral reclamantului suma solicitată de el, mai precis 13.450 FRF, minus suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de asistența judiciară. Suma este convertibilă în lei românești la rata de schimb de la data când vor fi făcute plățile.

C. Dobânzi

88. Curtea considera potrivit să se retina nivelul dobânzilor care se aplică legal în Franța la data adoptării prezentei hotărâri, adică 2,74% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA

1. respinge, în unanimitate, excepția preliminară a Guvernului de pierdere a calității de victima;

2. uneste cu fondul, în unanimitate, excepția preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne și o respinge în unanimitate după examinarea pe fond;

3. decide, cu 16 voturi contra 1, ca a existat o încălcare a art. 8 din convenție;

4. decide, în unanimitate, ca a existat o încălcare a art. 13 din convenție;

5. decide, în unanimitate, ca a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din convenție;

6. decide, în unanimitate:

7. respinge, în unanimitate, alte cereri de satisfactie echitabila.

Redactată în limbile franceza și engleza, apoi pronunțată în ședința publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 4 mai 2000.

Luzius Wildhaber,

președinte

Michele De Salvia,

grefier

La prezenta hotărâre se anexează, conform art. 45 alin. 2 din convenție și art. 74 alin. 2 din regulamentul Curții, următoarele opinii:

- opinia concordanta a domnului Wildhaber, la care s-au alăturat domnii Makarczyk, Turmen, Costa, doamna Tulkens, domnul Casadevall și doamna Weber;

- opinia concordanta a domnului Lorenzen;

- opinia parțial separată a domnului Bonello.

OPINIA CONCORDANTA

a domnului judecător Wildhaber, la care se alătură opiniile domnilor Makarczyk, Turmen, Costa, doamnei Tulkens, domnului Casadevall și doamnei Weber

În cauza de fața reclamantul a invocat o încălcare a dreptului la respectarea vieții private, cauzată de deținerea și utilizarea de către Serviciul Roman de Informații (S.R.I.) a unui fisier conținând informații, cele mai multe din perioada 1946-1948. Una dintre acestea era în sensul că în anul 1937, în timpul studiilor (atunci când acesta avea doar șaisprezece ani), fusese membru al unei miscari de tip "legionar", adică o organizație paramilitara de extrema dreapta, naționalista și antisemita. Aceasta informație, dezvaluita într-o scrisoare de la sfârșitul lui 1990, expediată de Ministerul de Interne, a fost declarata inexactă în anul 1997 de către Curtea de Apel București. Cu toate acestea, s-ar părea ca informația încă mai este consemnată în fișierele S.R.I., fără ca hotărârea din anul 1997 să fie și ea menționată în acel fisier. În plus, reclamantul nu a primit nici daune-interese și nici vreo indemnizație pentru taxele și cheltuielile ocazionate de procedurile inițiate. O acțiune în despăgubire împotriva S.R.I. a fost respinsă în 1994. Aparent, dreptul românesc nu îi permite încă reclamantului sa conteste deținerea de către S.R.I. a unor informații privind viața sa privată, sa respingă veridicitatea acestora din urma sau să solicite distrugerea lor.

În acest context Curtea din Strasbourg decide ca a existat o încălcare a art. 8, 13 și a art. 6 alin. 1. Conform jurisprudenței sale constante (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, pag. 36-38, alin. 87-88; Hotărârea Kruslin și Huvig împotriva Frantei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, pag. 24-25, alin. 36-37, și 176-B, pag. 56-57, alin. 35-36; Hotărârea Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, pag. 1017, alin. 51; Hotărârea Kopp împotriva Elvetiei din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, pag. 543, alin. 75-76; și Hotărârea Amann împotriva Elvetiei [GC] nr. 27798/95, alin. 61-62 și 77-81, CEDO 2000-...), Curtea apreciază ca normele de drept intern care permit strângerea, consemnarea și arhivarea în dosare secrete a unor informații vizând securitatea naționala nu prezintă un grad suficient de previzibilitate. Prin urmare, deținerea și folosirea de către S.R.I. a unor informații cu privire la viața privată a reclamantului nu erau "prevăzute de lege", motiv pentru care a existat o încălcare a art. 8. Personal, subscriu total acestor concluzii.

Cu toate acestea - fie ca baza legală este sau nu este suficienta -, as dori sa adaug ca în speta am serioase îndoieli cu privire la faptul ca încălcarea drepturilor reclamantului ar fi urmărit un scop legitim din punct de vedere al art. 8 alin. 2. De altfel, pentru mine este de necontestat ca restrangerea acestui drept nu este necesară într-o societate democratica.

În ceea ce privește scopul legitim, de obicei Curtea admite ca acesta este legitim atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul 2 din art. 8-11. Totuși, fiind vorba de securitatea naționala, apreciez ca trebuie să existe cel puțin o legătură rezonabila și reală între măsurile care aduc atingere vieții private și obiectivul invocat pentru ca acest scop să poată fi considerat legitim. Din punctul meu de vedere păstrarea arbitrară a unor informații privind viața privată a persoanelor cu scopul asigurării securității naționale este de natura sa ridice probleme serioase.

În cauza Rotaru informațiile culese de regimul trecut, într-un mod nelegal și arbitrar, cu privire la activitatea desfășurată de o persoană în adolescenta și în timpul studiilor, în urma cu mai mult de 50 de ani și chiar, în unul dintre cazuri, 63 de ani, unele dintre ele dovedindu-se că nu corespund adevărului, sunt încă păstrate, fără a se oferi vreo garanție adecvată și eficienta împotriva abuzurilor. Nu este sarcina Curții să se pronunțe ca aceste informații trebuie distruse, ca trebuie să existe o reglementare privind dreptul de acces la aceste informații sau dreptul de a cere rectificarea acestora ori dacă un alt sistem ar fi conform convenției. Este totuși greu de precizat ce anume interes privind securitatea naționala poate justifica continua păstrare a informațiilor privind viața privată a reclamantului. Prin urmare, consider ca onorata Curte ar fi trebuit să constate ca măsura în discuție nu urmarea un scop legitim în sensul art. 8 alin. 2.

Aceasta concluzie nu ar mai fi făcut necesară examinarea împrejurării de a ști dacă măsura era necesară într-o societate democratica, deoarece aceasta depinde de existenta unui scop legitim. Dacă totuși Curtea ar fi preferat sa accepte existenta unui scop legat de siguranță naționala, ar fi trebuit sa reaminteasca ca statele nu dispun de puteri discretionare nelimitate pentru a supune persoanele fizice unor măsuri de supraveghere secreta. Astfel, trebuie să existe un echilibru între interesul unui stat de a lua măsurile necesare pentru protecția siguranței naționale și gravitatea măsurilor care duc la încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Curtea din Strasbourg a subliniat în repetate randuri ca "un sistem secret de supraveghere, având drept scop apărarea siguranței naționale, creează riscul de a pune în pericol sau chiar de a distruge democrația pe motiv ca o apara" (Hotărârea Leander împotriva Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 25, alin. 60; vezi și Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, pag. 21-23, alin. 42 și 49 și, mutatis mutandis, Hotărârea Chahal împotriva Regatului Unit din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1.866, alin. 131, și Hotărârea Tinnely amp; Sons Ltd și alții și McElduff și alții împotriva Regatului Unit din 10 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pag. 1662, alin. 77). Acesta este motivul pentru care Curtea trebuie să își formeze convingerea ca supravegherea secreta a cetățenilor este strict necesară apărării instituțiilor democratice și ca exista garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor.

Având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei și în lumina consideratiilor de mai sus cu privire la scopul legitim, trebuie să tragem concluzia ca în speta nu era deloc necesară încălcarea dreptului reclamantului la viața privată într-o societate democratica, pentru atingerea unui scop legat de securitatea naționala.

Într-un cuvânt deci, chiar dacă ar fi existat în cauza Rotaru un temei legal previzibil, Curtea ar fi trebuit totuși să se pronunțe pentru încălcarea art. 8, fie pe motivul ca nici un scop legitim nu justifica perpetuarea păstrării unui sistem abuziv de fisiere secrete, fie pentru ca această măsură în mod evident nu era necesară într-o societate democratica.

OPINIA CONCORDANTA

a domnului judecător Lorenzen

Am votat în speta în favoarea concluziilor majorității, având în vedere aceleași motive. Aceasta nu înseamnă ca as fi în mod fundamental în dezacord cu observațiile prezentate de domnul judecător Wilhaber în opinia sa concordanta cu privire la celelalte cerințe ale art. 8 alin. 2. Motivul pentru care nu m-am raliat punctului sau de vedere consta doar în faptul ca în jurisprudenta sa Curtea a decis în mod constant ca atunci când o măsura ce a dus la încălcarea dreptului garantat de art. 8 nu este "prevăzută de lege", nu mai este necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte condiții cerute de art. 8 alin. 2. Mi se pare esențială menținerea acestei jurisprudente.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ

a domnului judecător Bonello

1. Majoritatea a decis ca a existat o încălcare a art. 8, după ce a constatat ca dispozițiile acestui articol sunt aplicabile cauzei analizate. Am votat împreună cu majoritatea în favoarea constatării altor încălcări ale convenției, dar nu pot sa rețin aplicabilitatea art. 8.

2. Art. 8 protejeaza viața privată a individului. În centrul acestei protecții se afla dreptul oricărei persoane de a nu expune publicului aspectele cele mai intime ale ființei sale. Exista anumite elemente, în persoana noastră, în modul nostru de a gandi, care, din punct de vedere al convenției, trebuie să rămână inaccesibile. Nu este legitima disecarea, păstrarea, clasarea sau divulgarea unor date care se referă la domeniile cele mai secrete ale activității, orientarii sau convingerii unui individ, adapostite în spatele zidurilor confidențialității.

3. În schimb, activități care sunt, prin însăși natura lor, publice și care se hranesc cu adevărat din publicitate nu beneficiază în nici un fel de protecția oferită de art. 8.

4. Informațiile secrete deținute de serviciile de securitate ale statului, pe care reclamantul a solicitat să le consulte, erau în principal legate de: a) participarea activa a unui anume Aurel Rotaru la o mișcare politica; b) cererea sa pentru publicarea a doua pamflete politice; c) apartenența sa la secțiunea tineret a unui partid politic; d) faptul că nu avea antecedente penale (alin. 13).

5. Primele trei tipuri de informație trimit exclusiv la activitățile publice, eminamente publice as spune eu, în măsura în care activitatea politica și publicistica implica noțiunea de public ca o condiție a existenței și succesului sau. Documentele nu aratau ca reclamantul ar fi votat pentru un anume partid politic - ceea ce, bineînțeles, ar fi constituit o patrundere în zona interzisă de confidențialitate -, ci faceau dovada, în principal, a unor manifestări publice de militantism public ale lui Aurel Rotaru în cadrul unor organizații publice.

6. În ce măsura păstrarea unor documente privind activitățile eminamente publice ale unui individ încalcă dreptul acestuia la viața privată? Până acum, în mod corect după aprecierea mea, Curtea a decis ca protecția oferită de art. 8 vizează unele domenii confidențiale, precum datele medicale și sanitare, activitatea și orientarea sexuală, legăturile de familie, relațiile profesionale și comerciale, precum și alte probleme de ordin privat în care orice imixtiune a publicului ar constitui o depasire ilegala a barierelor naturale ale sinelui. Militantismul public în cadrul unor partide politice publice nu are, după părerea mea, nimic de-a face cu principiul care ridica protecția vieții private la rangul de drept fundamental.

7. Al patrulea element din informațiile pe care le conținea fisierul în ceea ce îl privește pe reclamant trimite la o nota în care se arata ca acesta nu are cazier judiciar. În opinia Curții chiar și aceasta informație atrage o încălcare a dreptului la viața privată al reclamantului. Curtea a subliniat ca observațiile serviciilor române de informații (care conțin informații dintre care unele datează de mai mult de 50 de ani) includeau și cazierul judiciar al reclamantului și a concluzionat ca "astfel de informații, atunci când sunt sistematic strânse și arhivate într-un fisier păstrat de agenți ai statului, vizează «viața privată» în sensul art. 8 alin. 1 din convenție" (alin. 44).

8. Aceasta, mi se pare mie, depășește în mod periculos sfera art. 8. A declara ca păstrarea de către poliție a cazierului judiciar a unei persoane aduce atingere art. 8 (chiar dacă reiese, ca în speta de fața, ca individul în cauza nu are antecedente judiciare) poate avea consecințe incalculabile și importante în ceea ce privește securitatea naționala, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infractionalitatii, valori pe care art. 8 le protejeaza în mod expres.

9. As fi acceptat, deși nu cu toată convingerea, ca păstrarea de către poliție a cazierului judiciar al unei persoane poate constitui o ingerinta în exercitarea dreptului la viața privată, dar m-as fi grabit sa adaug ca o asemenea ingerinta se justifica prin prevenirea unor infracțiuni penale și protejarea securității naționale. Curtea nu a considerat util să facă aceasta.

10. Bineînțeles, confuzia mea nu are ca obiect decât cenzurarea de către Curte a păstrării de informații de natura penală. Este absolut de înțeles ca divulgarea gratuita și nelegitima a conținutului cazierelor judiciare pune probleme din punct de vedere al art. 8.

11. Curtea pare sa acorde o importanța deosebită faptului ca "unele informații au fost declarate false și risca sa aducă atingere reputației reclamantului" (alin. 4). Aceste preocupări pun doua probleme distincte: cea a inexactitatii informațiilor și cea a caracterului lor defaimator.

12. Unele dintre datele păstrate în fisierul reclamantului nu se referă în realitate la el, ci la o persoană care avea același nume. Fără indoiala, aceasta înseamnă informații "false" din punct de vedere al reclamantului. Dar inexactitatea "unor informații intrate în domeniul public" le transforma oare în date cu caracter privat? Logica acestui rationament imi scapa.

13. Încă o dată recunosc fără nici o dificultate ca informațiile "false" stocate erau de natura sa îi afecteze reputația. S-ar părea ca în ultimul timp Curtea incearca sa acrediteze ideea ca "reputația" ar putea pune probleme din punctul de vedere al art. 8*1). Deschiderea art. 8 către aceste noi perspective ar adauga protecției dreptului omului o noua dimensiune incitanta. În opinia mea însă Curtea ar trebui sa atace frontal aceasta reforma și nu sa o abordeze aproape pe furis, ca o problemă marginala a dreptului la viața privată.

--------------

*1) Hotărârea Fayed împotriva Regatului Unit din 21 septembrie 1994, seria A nr. 294-B, pag. 50-51; Hotărârea Niemietz împotriva Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 36.

14. Dacă as fi impartasit teza majorității, conform căreia dreptul la viața privată protejeaza și informații eminamente publice, as fi subscris și eu la pronunțarea cu privire la încălcarea art. 8, deoarece nu am nici o rezervă referitor la concluzia Curții, conform căreia păstrarea și folosirea de către forțele de ordine a informațiilor privitoare la reclamant nu erau "prevăzute de lege" (alin. 57-63).

-------