Capitolul I — Asistența judiciară internațională

(1) Cererea de asistență judiciară trebuie să indice:

(2) La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcție de natura și obiectul cererii.

(3) Actele anexate cererii de asistență judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalități de supralegalizare.

(1) Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere:

(2) Dacă statul solicitant dorește ca martorii sau experții să depună jurământ, va cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situațiile în care legea internă română nu se opune.

(3) Statul român va transmite numai copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. Dacă statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, se va da curs, în măsura posibilului, acestei cereri.

(1) Dacă statul solicitant solicită în mod expres, statul român îl va informa despre data și locul îndeplinirii comisiei rogatorii. Autoritățile și persoanele în cauză, menționate de statul solicitant, vor putea să asiste și să colaboreze la efectuarea comisiei rogatorii, în limitele permise de legea română.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care asistența este solicitată de autoritățile judiciare române.

(1) În vederea descoperirii și strângerii probelor aflate pe teritoriile altor state, organul judiciar român competent poate cere autorităților străine să ridice obiecte și înscrisuri sau să efectueze percheziții și să remită obiectele ori înscrisurile predate sau ridicate în timpul percheziției. Atunci când se solicită efectuarea unei percheziții domiciliare, în cererea întocmită potrivit art. 229, organul judiciar român solicitant indică și confirmă emiterea de către judecătorul competent a încheierii prin care a fost încuviințată efectuarea percheziției.

(2) În aplicarea alin. (1), ridicarea de obiecte și înscrisuri și efectuarea perchezițiilor se efectuează potrivit legii statului solicitat.

(3) Atunci când România este stat solicitat, cererea formulată de autoritățile străine competente trebuie să cuprindă informațiile prevăzute la art. 229, precum și:

(4) Cererea prevăzută la alin. (3) este admisă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

(5) Condițiile prevăzute la alin. (4) pot să atragă regula reciprocității.

(6) Atunci când România este stat solicitat, ridicarea de obiecte și înscrisuri și percheziția se dispun și se efectuează potrivit Codului de procedură penală, în baza ordonanței procurorului sau a încheierii judecătorului, iar în cazul percheziției domiciliare, în baza autorizației date de judecătorul român competent. În cazul percheziției domiciliare, condiția începerii urmăririi penale prevăzută de Codul de procedură penală nu se aplică.

(1) Statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs.

(2) Obiectele și originalele dosarelor și ale documentelor, comunicate în îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând posibil statului român de către statul solicitant, în afară de cazul în care statul român renunță la ele.

(1) În cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autoritățile judiciare ale unui stat străin și este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferință, potrivit alineatelor următoare.

(2) O asemenea cerere poate fi acceptată de statul român dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept și cu condiția să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferință.

(3) În cererea de audiere prin videoconferință trebuie să se precizeze, în afară de informațiile prevăzute la art. 229, motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum și denumirea autorității judiciare și numele persoanelor care vor proceda la audiere.

(4) Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române.

(5) Cererile formulate de autoritățile altor state sunt de competența parchetelor, în cursul urmăririi penale, sau a instanțelor, în cursul judecății, competente material și după calitatea persoanei, potrivit legii române. Competența teritorială este determinată de locul unde domiciliază sau locuiește persoana care urmează să fie audiată prin videoconferință.

(5^1) Cererile care privesc fapte care, potrivit legii române, sunt de competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau a Direcției Naționale Anticorupție se execută de către acestea.

(6) Audierea prin videoconferință se desfășoară potrivit următoarelor reguli:

(7) Fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecția martorilor, autoritatea judiciară română întocmește un proces-verbal în care se consemnează data și locul audierii, identitatea persoanei audiate, informații privind depunerea jurământului și condițiile tehnice în care audierea s-a desfășurat. Procesul-verbal se transmite autorității judiciare competente a statului solicitant.

(8) Dispozițiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător.

(9) Dispozițiile prezentului articol se pot aplica și în cazul audierii suspecților sau inculpaților, dacă persoana în cauză consimte și dacă există un acord în acest sens între autoritățile judiciare române și cele ale statului solicitant.

(10) Cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziție a acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreților și indemnizațiile plătite martorilor și experților, precum și cheltuielile de deplasare în statul solicitat vor fi rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu a renunțat expres la rambursarea acestor cheltuieli în totalitate sau parțial.

(11) Declarațiile suspectului sau ale inculpatului, ale celorlalte părți în procesul penal sau ale expertului, care se află în străinătate, pot fi luate prin videoconferință ori de câte ori este inoportun sau imposibil pentru ca acea persoană să se înfățișeze personal pe teritoriul României. Este considerată în imposibilitatea de a se înfățișa personal pe teritoriul României și persoana aflată în detenție pe teritoriul altui stat. În acest sens, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanța pe rolul căreia se află cauza spre soluționare întocmește și transmite, direct sau prin intermediul autorităților centrale prevăzute la art. 10, cererea de asistență judiciară internațională în materie penală. Dispozițiile alin. (3) și (9) se aplică în mod corespunzător.

(1) Autoritățile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să transmită autorităților competente ale unui stat străin informațiile obținute în cadrul unei anchete, atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să inițieze o procedură penală sau când informațiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistență judiciară.

(2) Statul român poate impune anumite condiții privitoare la modul de utilizare a informațiilor transmise, potrivit prevederilor alin. (1). Statul destinatar este obligat să respecte condițiile impuse.

(1) Autoritățile judiciare române competente autorizează, la cerere, în condițiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind infracțiuni care pot da loc la extrădare.

(2) Livrările supravegheate se derulează potrivit legii române.

(3) Dispozițiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător și în cazul în care asistența este solicitată de autoritățile judiciare române.

(1) Statul român poate conveni cu un stat străin să își acorde asistență reciprocă pentru desfășurarea unor anchete de către investigatori sub acoperire.

(2) Autoritățile române competente vor decide, de la caz la caz, potrivit legii române.

(3) În condițiile prevăzute de legea română, autoritățile judiciare române și cele străine vor stabili modalitățile concrete de desfășurare a anchetei și statutul juridic al agenților.

(1) Echipele comune de anchetă pot fi constituite și pot funcționa pe teritoriile României și ale altor state cu scopul de a facilita efectuarea de cercetări penale. Procedurile care reglementează funcționarea acestor echipe, precum și componența, durata, locația, organizarea, funcțiile, scopul și condițiile de participare a membrilor unei echipe la activitățile de anchetă se stabilesc prin acord scris. Membrul național la Eurojust sau adjunctul acestuia poate participa la activitățile desfășurate în cadrul echipei comune de anchetă. În relația cu statele membre ale Uniunii Europene și statele care sunt părți la Convenția din 19 iunie 1990 de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, Schengen, acordul se încheie de către prim-procurorul sau procurorul general al parchetului în care își desfășoară activitatea procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau, în cazul în care nu există nicio procedură penală în desfășurare pe teritoriul României, indiferent de natura infracțiunii, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurorul desemnat de către acesta. În relația cu statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, acordul se încheie de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către procurorul desemnat de acesta.

(2) Pentru constituirea echipelor comune de anchetă, în cazul infracțiunilor care, potrivit legii, sunt date în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau a Direcției Naționale Anticorupție, acordul se încheie de către procurorii șefi ai acestora sau de către procurorul desemnat de către aceștia.

(3) O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când:

(4) Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă poate fi formulată de orice stat implicat. Echipa este formată în unul dintre statele în care ancheta trebuie efectuată.

(5) Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă cuprinde propuneri referitoare la componența echipei.

(6) Componenții echipei comune desemnați de autoritățile române au calitatea de membri, în timp ce cei desemnați de un stat străin au calitatea de membri detașați.

(7) Activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român se desfășoară potrivit următoarelor reguli generale:

(8) Membrii detașați pe lângă echipa comună de anchetă sunt abilitați să fie prezenți la efectuarea oricăror acte procedurale, cu excepția cazului când conducătorul echipei decide contrariul.

(9) Atunci când activitatea echipei comune de anchetă se desfășoară pe teritoriul altui stat, dacă se apreciază că este necesară îndeplinirea unor acte de cercetare pe teritoriul României, procurorul care este membru al echipei comune de anchetă poate cere autorităților române să îndeplinească acele acte, fără ca celelalte state participante să mai depună o cerere de cooperare judiciară, în afară de cazul în care se solicită arestarea unei persoane în vederea extrădării sau predării, după caz. Procedurile necesare efectuării activității respective în România vor fi cele aplicabile activităților de cercetare penală, potrivit legii române.

(10) Un membru detașat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform dreptului său național și în limitele competențelor sale, să furnizeze echipei informațiile care sunt la dispoziția statului care l-a detașat în scopul derulării anchetelor penale efectuate de echipă.

(11) Informațiile obținute în mod obișnuit de un membru sau un membru detașat în cadrul participării la o echipă comună de anchetă și care nu pot fi obținute în alt mod de către autoritățile competente ale statelor implicate pot fi utilizate în scopurile următoare:

(12) În cazul echipelor comune de anchetă care funcționează pe teritoriul României, membrii detașați ai echipei sunt asimilați membrilor români în ceea ce privește infracțiunile săvârșite împotriva acestora sau de către aceștia.

(1) Sub rezerva existenței unor dispoziții contrare în convenția aplicabilă în relația cu acel stat, agenții unui stat străin, care, în cadrul unei anchete judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârșirea unei infracțiuni care dă loc la extrădare sau o persoană față de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menționate mai sus, sunt autorizați să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistență judiciară prezentate în prealabil. La cerere, supravegherea poate fi exercitată de autoritățile române competente.

(2) Cererea de asistență judiciară prevăzută la alin. (1) va fi adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va cuprinde toate informațiile pertinente în cauză, în conformitate cu prevederile convenției aplicabile. Prin autorizație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție va putea stabili anumite condiții.

(3) Atunci când, din considerente de urgență, autorizarea prealabilă a statului român nu poate fi solicitată, agenții străini care acționează în cadrul anchetei judiciare aflate în faza de urmărire penală sunt autorizați să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis una dintre faptele enumerate la alin. (5), în condițiile următoare:

(4) Supravegherea prevăzută la alin. (1) și (2) nu se poate desfășura decât în condițiile următoare:

(5) Supravegherea prevăzută la alin. (3) nu poate avea loc decât pentru una dintre următoarele fapte:

(6) Supravegherea prevăzută la alin. (3) va înceta dacă autorizația nu a fost obținută în termen de 5 ore de la trecerea frontierei de stat, precum și la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

(1) În vederea soluționării unei cauze penale, autoritățile judiciare ale statului solicitant sau autoritățile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităților române o cerere de asistență judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicațiilor și transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării și a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicațiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:

(2) Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

(3) Dacă cererea se formulează în conformitate cu dispozițiile alin. (1) lit. b), ea va trebui să conțină și o descriere a faptelor. Autoritățile judiciare române pot solicita orice alte informații suplimentare care sunt necesare pentru a le permite să aprecieze dacă măsura solicitată ar fi luată și într-o cauză națională similară.

(1) În vederea strângerii datelor legate de existența, locația, natura, statutul juridic, valoarea sau circulația produselor sau instrumentelor provenite din săvârșirea infracțiunii sau a altor bunuri care au legătură cu infracțiunea care face obiectul activității de cercetare și urmărire penală, judecată sau executare, organul de cercetare penală, procurorul sau instanța de judecată poate solicita autorităților din alte state date și informații în acest sens.

(2) Asistența solicitată de oficiile de recuperare a creanțelor sau alte autorități cu atribuții similare din statele membre ale Uniunii Europene se realizează potrivit procedurii prevăzute de legea prin care este desemnată autoritatea națională drept oficiu național pentru recuperarea creanțelor în domeniul urmăririi și identificării bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracțiunile.

(3) În activitatea sa, autoritatea prevăzută la alin. (2) prelucrează și transmite altor oficii de recuperare a creanțelor sau autorități cu atribuții similare date și informații referitoare la persoane fizice identificate sau identificabile, cu respectarea prevederilor legale privind prelucrarea datelor cu caracter personal.

(1) Probele sau informațiile obținute de autoritățile judiciare române în baza unor cereri de asistență judiciară internațională executate de autoritățile altor state nu pot fi folosite în alte cauze penale decât cea menționată în cerere, fără consimțământul prealabil al autorității competente a statului solicitat.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în ceea ce privește probele sau informațiile obținute de autoritățile judiciare române în baza unor cereri de asistență judiciară internațională executate de autoritățile române. Autoritatea judiciară care a executat cererea sau autoritatea centrală, după caz, va face mențiune în acest sens, la data transmiterii probelor sau informațiilor.

(1) În aplicarea art. 9 alin. 1 din Convenția privind combaterea coruperii funcționarilor publici străini în cadrul operațiunilor economice internaționale, adoptată la Paris la 21 noiembrie 1997, la care România a aderat prin Legea nr. 202/2023, asistența judiciară poate consta în:

(2) Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere:

(3) Probele obținute de un alt stat parte la Convenția prevăzută la alin. (1) în scopul utilizării în procesul penal sunt admisibile în procedurile penale desfășurate în România, cu excepția situațiilor în care se stabilește că utilizarea acestora aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului stabilite de legislația internă a României, inclusiv în cazurile în care probele sunt transmise spontan sau atunci când autoritățile judiciare române nu au fost încă sesizate conform legii.

(4) Aprecierea mijloacelor de probă admisibile, transmise de un alt stat parte la Convenția prevăzută la alin. (1) autorităților judiciare române, se realizează potrivit legii române.

(1) În cazul în care înfățișarea în persoană a unui martor sau expert în fața autorităților judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face mențiune în acest sens, prin cererea de înmânare a citației.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), în cerere sau în citație, se menționează cuantumul aproximativ al cheltuielilor rambursabile de transport, întreținere, locuință și al altor cheltuieli necesare prilejuite de chemarea în fața autorităților judiciare. Autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.

(3) Dacă înfățișarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităților române de un stat străin, în cazul în care martorul sau expertul declară că se va înfățișa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor prilejuite de chemarea în fața autorităților judiciare. Instanța va indica prin încheiere suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziția autorității judiciare române competente. Încheierea instanței, precum și declarația scrisă a martorului sau expertului se vor comunica statului solicitant pe una dintre căile prevăzute la art. 11 sau 12.

(1) Niciun martor sau expert, oricare ar fi cetățenia sa, care, în urma primirii unei citații, va consimți să se înfățișeze în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant nu va putea fi nici urmărit, nici deținut, nici supus vreunei alte restricții a libertății sale individuale pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat.

(2) Dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârșit o infracțiune în legătură cu mărturia sa în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiției nu ar fi mai bine protejate prin încredințarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat.

(3) Nicio persoană, oricare ar fi cetățenia ei, citată în fața autorităților judiciare ale statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracțiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici deținută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertății în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat și care nu sunt menționate în citație.

(4) Imunitatea prevăzută de prezentul articol încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce prezența sa nu mai este cerută de autoritățile judiciare române, va rămâne totuși pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit.

(1) Persoana deținută, a cărei prezență în vederea audierii ca martor sau a confruntării este cerută de autoritățile judiciare solicitante, va fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat, cu condiția reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată și sub rezerva dispozițiilor art. 249, în măsura în care acestea pot fi aplicate în mod corespunzător.

(2) În cazul cererilor adresate autorităților judiciare române, competența de soluționare a cererii aparține instanței în a cărei rază teritorială se află locul de deținere. În acest sens, instanța va dispune ascultarea persoanei deținute, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu, precum și a unui interpret, dacă este cazul, în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Persoanei deținute i se face cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor. Declarația sa este consemnată într-un proces-verbal semnat de președintele completului de judecată, grefier, interpret și inculpat.

(3) În cazul în care persoana deținută nu consimte, instanța va dispune prin încheiere respingerea cererii. Încheierea este definitivă și se comunică în termen de 48 de ore de la pronunțare Ministerului Justiției.

(4) În cazul în care persoana deținută consimte la transferarea sa temporară, instanța va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (6), urmând a dispune, prin încheiere, admiterea sau respingerea cererii, după caz. Încheierea poate fi atacată cu contestație, în termen de 24 de ore de la pronunțare, de către procurorul competent. Contestația se soluționează în termen de 3 zile.

(5) Încheierea prevăzută la alin. (4) se comunică Ministerului Justiției, în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive, care va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu privire la decizia autorității judiciare române. Încheierea prin care instanța a dispus transferarea temporară a persoanei deținute se comunică și Ministerului Afacerilor Interne, care asigură predarea sub escortă a persoanei deținute potrivit alin. (8).

(6) Transferarea poate fi refuzată:

(7) Persoana transferată rămâne în detenție pe teritoriul statului solicitant și, dacă este cazul, pe teritoriul statului solicitat pentru tranzit, în afară de cazul în care autoritatea judiciară română competentă cere punerea acesteia în libertate, în condițiile Codului de procedură penală.

(8) Locul predării deținutului către statul solicitant, precum și locul preluării sale de la acest stat vor fi un punct de frontieră al statului român. Deținutul este predat și preluat sub escortă. Ministerul Afacerilor Interne va asigura predarea și preluarea, informând Ministerul Justiției.

(9) Dispozițiile alin. (7) se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul român este stat solicitant.

(10) În cazul cererilor formulate de autoritățile judiciare române, sub rezerva dispozițiilor art. 179 alin. (2) lit. a) și b), tranzitul pe teritoriul unui stat terț al persoanei deținute va fi acordat la cererea adresată de către Ministerul Justiției autorității centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoțită de toate documentele necesare.

(11) În vederea transferării temporare a unei persoane pe teritoriul statului român solicitant, în scopurile prevăzute la alin. (1), în cazul în care cererea este emisă în faza de judecată, instanța română emitentă va dispune emiterea unui mandat de arestare în vederea transferării temporare. Emiterea mandatului se dispune prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Încheierea este definitivă.

(12) În cazul în care cererea este emisă în faza de urmărire penală, procurorul va solicita judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță emiterea unui mandat de arestare în vederea transferării temporare. Emiterea mandatului se dispune prin încheiere motivată, pronunțată în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Încheierea este definitivă.

(13) Mandatul de arestare prevăzut la alin. (11) și (12) se emite pentru o perioadă de 30 de zile, durata arestării putând fi prelungită în cazul în care prezența persoanei transferate este în continuare necesară. Fiecare prelungire nu poate depăși 30 de zile, iar durata maximă a măsurii arestării pe teritoriul României nu poate depăși 180 de zile. Persoana transferată va fi încarcerată, în baza mandatului de arestare în vederea transferării temporare, într-o unitate din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor.

(14) Mandatul de arestare în vederea transferării temporare se comunică de îndată Centrului de Cooperare Polițienească Internațională și Administrației Naționale a Penitenciarelor.

(15) În cazul cererilor de tranzit formulate de către autoritățile unui stat străin, cererea va fi soluționată de către Ministerul Justiției. Cererea va fi formulată sau însoțită de traduceri în una dintre limbile română, engleză sau franceză, va fi însoțită de o copie a cererii de transferare temporară, a acordului dintre statul solicitat și statul solicitant și va cuprinde informații privind condițiile în care are loc transferarea temporară.

(16) Dispozițiile art. 59 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător.

(17) Prin excepție de la prevederile alin. (13), dacă apreciază necesar, instanța sau procurorul poate dispune ca persoana transferată să fie încarcerată, în baza mandatului de arestare în vederea transferării temporare, într-un centru de reținere și arestare preventivă din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu indicarea perioadei și motivelor de transfer. La expirarea perioadei, deținutul este depus în penitenciarul de unde a fost transferat.

(18) Persoanelor încarcerate în baza mandatului de arestare în vederea transferării temporare li se aplică prevederile Legii nr. 254/2013, cu modificările și completările ulterioare.

(1) În cazul în care obiectul cererii de asistență judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezența unei persoane deținute în România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autoritățile române și autoritățile statului solicitat există un acord în acest sens. Modalitățile de transfer temporar al persoanei și termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acordul respectiv.

(2) Persoana transferată va rămâne în detenție pe teritoriul statului solicitat și, eventual, pe teritoriul statului de tranzit, cu excepția cazului în care autoritățile judiciare române au cerut punerea sa în libertate.

(3) Perioada de detenție pe teritoriul statului solicitat se deduce din durata detenției pe care trebuie sau va trebui să o efectueze persoana respectivă pe teritoriul României.

(1) Comunicarea actelor de procedură se efectuează în condițiile prezentului titlu și în conformitate cu dispozițiile tratatelor internaționale pertinente.

(2) Prin acte de procedură se înțelege, în principal, citațiile pentru părți sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătorești, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură.

(3) Cererile de asistență judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate autorităților judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în circumscripția căreia domiciliază sau se află locul de detenție al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta.

(1) Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislația română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislație.

(2) Dovada comunicării se face printr-un document datat și semnat de destinatar sau printr-o declarație a autorității judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma și data efectuării comunicării. Actul sau declarația se transmite de îndată statului solicitant. La cererea acestuia din urmă, statul român va preciza dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. În cazul în care comunicarea nu s-a putut face, statul român înștiințează de îndată statul solicitant despre motivul necomunicării.

(1) Autoritățile judiciare române pot transmite direct, prin poștă, actele de procedură și hotărârile judecătorești persoanelor care se află pe teritoriul unui stat străin, dacă prin instrumentul juridic internațional aplicabil în relația cu acel stat se prevede astfel.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), actele de procedură și hotărârile judecătorești sunt însoțite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obține de la autoritatea judiciară emitentă informații asupra drepturilor și obligațiilor sale.

(1) Statul român comunică, în măsura în care autoritățile judiciare române pot ele însele să le obțină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar și orice date referitoare la acesta care îi vor fi cerute, pentru o cauză penală, de autoritățile judiciare ale statului străin solicitant.

(2) În alte cazuri, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se va da curs unei asemenea cereri, în condițiile prevăzute de legea română.

(1) Statul român va transmite statului străin interesat informații despre hotărârile penale și despre măsurile ulterioare, care se referă la cetățenii statului străin și care au făcut obiectul unei mențiuni în cazierul judiciar. Aceste informații se comunică cel puțin o dată pe an.

(2) Dacă persoana în cauză este cetățean al mai multor state, informațiile se comunică fiecărui stat interesat, în afara cazului în care această persoană are cetățenia statului român.

(3) Statul român transmite statului străin interesat, la cererea acestuia, în cazuri speciale, câte o copie de pe hotărârile și măsurile prevăzute la alin. (1), precum și orice altă informație referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern.

(1) Informațiile la care se referă art. 257 se transmit prin intermediul Ministerului Justiției.

(2) Informațiile de același fel, primite de la autoritățile competente ale statelor străine în cadrul schimbului de informații, se primesc de către Ministerul Justiției, care le transmite autorităților competente, spre a se proceda în raport cu atribuțiile privitoare la recunoașterea și, respectiv, înregistrarea hotărârilor penale străine.