Capitolul III — Proceduri speciale de recunoaștere și executare

(1) Recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor judecătorești sau ordonanțelor penale străine prin care au fost aplicate sancțiuni de drept penal sau administrative ori s-a dispus obligarea la plata de cheltuieli judiciare au loc în condițiile tratatului aplicabil între România și statul străin solicitant sau, în lipsa acestuia, în condițiile prevăzute de prezenta lege, precum și de Codul de procedură penală, dacă este îndeplinită condiția reciprocității.

(2) Atunci când constată că statul emitent a transmis înscrisurile și informațiile prevăzute la art. 138, Ministerul Justiției, prin direcția de specialitate, le înaintează parchetului de pe lângă judecătoria în a cărui circumscripție teritorială domiciliază persoana față de care s-a aplicat respectiva sancțiune sau care a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare, în vederea sesizării instanței competente. Atunci când persoana nu are domiciliul și nici nu locuiește pe teritoriul României, competența aparține Judecătoriei Sectorului 2 București.

(3) Instanța judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, cu citarea părților. Prezența procurorului este obligatorie. Instanța hotărăște prin sentință. Sentința poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la pronunțare, de procuror sau de persoana interesată. Dosarul va fi înaintat instanței de apel în termen de 3 zile, iar apelul se judecă în termen de 10 zile.

(4) Punerea în executare a decăderilor, precum și a altor dispoziții penale din hotărârea judecătorească sau ordonanța penală străină are loc numai dacă legea penală română prevede pentru infracțiunea săvârșită aplicarea unei astfel de măsuri sau decăderi.

(5) Atunci când se solicită punerea în executare a amenzii penale sau administrative ori a cheltuielilor judiciare, instanța competentă schimbă cuantumul acesteia în unitatea monetară a statului român, aplicând paritatea de schimb în vigoare la data pronunțării hotărârii.

(6) Cuantumul amenzii penale sau administrative rezultat în urma convertirii nu poate depăși limita maximă generală prevăzută de legea română. Cu toate acestea, instanța de judecată va putea menține și pune în executare amenda penală sau administrativă, până la nivelul cuantumului pronunțat în statul străin, atunci când legea română prevede pentru fapta săvârșită o sancțiune mai severă decât cea prevăzută de legea statului emitent.

(7) Nu constituie obiectul prezentei proceduri dispozițiile din hotărârile judecătorești străine care intră sub incidența prevederilor art. 141 sau 143, după caz.

(8) Hotărârea definitivă se comunică direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției.

(1) Recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor de confiscare emise de statele terțe au loc în condițiile tratatului aplicabil între România și statul străin emitent sau, în lipsa acestuia, în condițiile prevăzute de prezenta lege, precum și de Codul de procedură penală, dacă este îndeplinită condiția reciprocității.

(2) În înțelesul alin. (1), prin hotărâre de confiscare se înțelege o pedeapsă sau o măsură definitivă dispusă de o autoritate judiciară competentă a statului emitent în legătură cu una sau mai multe infracțiuni, având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv.

(3) Recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor prin care s-au dispus măsuri echivalente confiscării, care, potrivit legii române, nu constituie sancțiuni de drept penal, pot fi dispuse numai dacă:

(4) Competența recunoașterii și punerii în executare a hotărârilor prevăzute la alin. (1) și (3) aparține tribunalului în a cărui circumscripție se află bunul respectiv. În cazul în care hotărârea privește:

(5) Instanța judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu, cu citarea părților. Prezența procurorului este obligatorie. Instanța hotărăște prin sentință. Sentința poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la pronunțare, de procuror sau de persoana interesată. Dosarul va fi înaintat instanței de apel în termen de 3 zile, iar apelul se judecă în termen de 10 zile.

(6) Atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existența unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere a bunurilor care fac obiectul confiscării, instanța poate aplica, din oficiu sau la cererea statului emitent ori a procurorului, măsura indisponibilizării, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile sau imobile în vederea confiscării. Instanța dispune prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără citarea părților. Prezența procurorului este obligatorie. Încheierea poate fi atacată odată cu sentința prevăzută la alin. (5).

(7) Atunci când se solicită confiscarea unei sume de bani, instanța competentă schimbă cuantumul acesteia în unitatea monetară a statului român, aplicând paritatea de schimb în vigoare la data pronunțării sentinței.

(8) Atunci când se solicită confiscarea unui bun determinat, recunoașterea hotărârii străine are loc numai dacă legea română reglementează pentru fapta săvârșită măsura confiscării, în afară de cazul în care prin tratatul aplicabil se prevede altfel sau atunci când legea română prevede pentru fapta săvârșită o sancțiune mai severă decât cea prevăzută de legea statului emitent.

(9) Dispozițiile art. 307 alin. (2)-(4), art. 319, 326 și 327 se aplică în mod corespunzător, dacă nu contravin prezentei secțiuni. Dispozițiile art. 324 alin. (1)-(3) se aplică dacă nu se prevede altfel în tratatul dintre România și statul emitent sau, atunci când tratatul nu conține dispoziții în acest sens, dacă nu se convine altfel între autoritățile competente române și străine. Pentru România, autoritatea română competentă este Ministerul Justiției.

(10) Hotărârile prevăzute la alin. (1) și (2) sunt puse în executare dacă au caracter executoriu și nu este incident unul din motivele prevăzute la art. 142 alin. (2) lit. a)-c), k) și art. 321 alin. (1) lit. b)-h) și alin. (4).

(11) Hotărârea definitivă prevăzută la alin. (5) se comunică direcției de specialitate din cadrul Ministerului Justiției.

(1) Recunoașterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condițiile tratatului aplicabil între România și statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripție aceasta domiciliază.

(2) Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenție a pedepsei, se face și pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluționare.

(3) Recunoașterea hotărârilor judecătorești străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenție pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv.

(4) În situațiile prevăzute la alin. (1) și (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoașterea hotărârii judecătorești străine, dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătățirea situației inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispozițiile art. 137 alin. (1), art. 138, 141 și ale art. 142 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(5) Actele judiciare care emană de la o autoritate judiciară străină competentă pot fi recunoscute de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanța de judecată, dacă aceasta se dovedește necesară soluționării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătățirea situației persoanei cercetate ori a persoanei condamnate sau la reintegrarea sa. Actului judiciar străin nu i se poate conferi, ca efect al recunoașterii, o forță probantă mai mare decât cea pe care o are în statul emitent.