Titlul I — Dispozițiuni generale

Trimiterea de tarife, prețuri-curente și altele similare nu constitue o propunere de contractare.

Faptul de a expune mărfuri cu arătarea prețului se socotește însă ca o propunere de contractare.

În obligațiunile comerciale, datoriile lichide și exigibile de sume de bani produc dobânzi de plin drept.

Retractul litigios nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept derivând dintr'un fapt de comerț.

Dacă se datorește o marfa, determinata numai prin speta sa, va trebui predată o marfa de o calitate cel puțin mijlocie.

Instanțele judecătorești nu vor putea acorda termene de, grație în contractele comerciale-bilaterale, în cazurile admise de legile civile.

Partea, care a cerut în justiție rezoluțiunea unui contract bilateral nul, va putea cere ulterior executarea; însă partea, care a făcut cerere de executare, o va putea înlocui prin cerere de rezolutiune.

Nu pot fi socotite valabile prestațiunile făcute după intentarea acțiunii în rezoluțiunea contractului, afară numai dacă prin convențiunea părților, nu se fixase nici un termen de executare.

Dacă într'un contract sinalagmatic, o parte nu-și îndeplinește la timp prestatiunea sa, cealaltă parte poate să-i fixeze un termen potrivit pentru îndeplinirea obligațiunii, cu declarațiunea expresă ca; după trecerea și a acestui termen, contractul se va socoti reziliat de plin drept.

Partea, în favoarea căreia rezilierea a avut loc prin expirarea termenului ce a fixat, are dreptul la despăgubiri.

Cînd din natura sa din cuprinsul unui contract sinalagmatic, rezultă ca prestatiunea uneia dintre părți trebuie să se îndeplinească fix, la o anumită data, sau numai înlăuntrul unui termen determinat (termen esențial), și acea parte nu-și îndeplinește obligația la timp, rezilierea contractului are loc de plin drept în favoarea celeilalte părți, în afară de cazul în care, aceasta din urma nu prefera să execute contractul.

În acest din urmă caz, partea trebuie să facă cunoscut în scris celuilalt contractant în doua zile dela expirarea termenului, voința sa de a se executa contractul.

Președintele tribunalului și, acolo unde nu exista tribunal, judecătorul de pace, poate ordonă la cererea uneia din părți, ca atît calitatea cat și starea în care se afla marfa, să fie constatate de unul sau mai mulți experți, pe care îi va numi din oficiu.

Prin aceeași ordonanța, se va putea dispune sechestrarea mărfii sau depunerea ei într'un depozit public sau în lipsa, într'un alt loc ce se va desemna.

Dacă, prin păstrarea mărfii, s'ar putea aduce pagube sau ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea ordonă chiar vînzarea ei pe socoteala celui căruia îi aparține, în condițiunile ce se vor determina prin ordonanța.

Ordonanța de vânzare va trebui comunicată, înainte de punerea ei în executare, celeilalte părți sau reprezentantului sau, dacă unul din aceștia se afla în localitate; în caz contrar ordonanța va fi comunicată în termen de 3 zile dela executarea ei.

Partea care nu s'a folosit de dispozițiunile de mai sus va trebui în caz de contestatiune, sa stabilească atît identitatea mărfii cat și viciile ei.

Vânzarea mărfurilor care au un preț curent, se va face printr'un mijlocitor oficial la bursa locului unde se găsesc acestea.

Creditorul exista bursa în localitate, mărfurile vor fi vândute prin licitațiune publică, după formele prevăzute de procedura civilă.

Creditorul care, procede la executare poate cumpara bunurile puse în vânzare.

După efectuarea vânzării, comerciantul trebuie să notifice debitorului prețul realizat.

În contractele cu prestațiuni succesive, neîndeplinirea unei prestațiuni din partea unui contractant da drept celuilalt sa ceara rezilierea contractului pentru toate prestațiunile neefectuate, osebit de despăgubirile ce i s'ar cuveni.

Obligațiunile comerciale nu pot fi atacate în resciziune pentru micimea prețului.

În obligațiunile comerciale, codebitorii sînt ținuți solidar în lipsa de stipulațiune contrară.

Aceeași solidaritate exista și față de fidejusorul, chiar necomerciant, care garantează o obligație comercială.

Pentru determinarea justului preț sau a prețului curent fac dovada cotele oficiale ale bursei sau mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau acelea ale locului mai apropiat.

În lipsa acestora, este admisă orice alta proba.

În lipsa de stipulațiune contrară, se socotește ca părțile au acceptat unitățile monetare, cele de măsurat, modul de calcul al termenelor și acel al distantelor întrebuințate în locul unde trebuie să se execute contractul.

În lipsa de convențiune scrisă contrară, debitorul unei sume de bani, pentru o datorie comercială trebuie să facă plata sumei datorate, pe riscul și cu cheltuiala sa, la sediul întreprinderii creditorului în momentul încheierii contractului.

Dacă după încheierea contractului creditorul își schimba sediul întreprinderii, va incunostiinta pe debitor despre aceasta și dacă prin schimbarea urmată se sporesc riscurile sau cheltuielile plății, ele vor privi pe creditor.

Cînd plata trebuie să se facă odată cu predarea mărfii, ea se va face la o locul indicat pentru predare.

În materie comercială, orice mijloc de proba este admis, afară de excepțiunile prevăzute prin dispozițiuni speciale.

Dacă legea comercială cere proba scrisă, proba cu martori este admisibilă, în cazurile cînd este admisă de codul civil.

Aceeași regula se aplică și atunci cînd părțile contractante au stabilit prin înscris ca orice modificare a contractului trebuie să rezulte dintr'un act scris.

Data actelor și contractelor comerciale trebuie să arate: locul, ziua, luna și anul.

Data înscrisurilor sub semnatura privată poate fi stabilită față de cei de al treilea prin toate mijloacele de proba.

Registrele obligatorii, regulat ținute, pot face proba în justiție, între comercianți, dacă operațiunile sînt comerciale pentru ambele părți, în cazurile în care este admisă proba cu martori.

Registrele obligatorii, care nu sînt investite cu formele prevăzute de lege sau nu sînt ținute în regula, nu vor fi primit să facă proba în justiție, spre folosul celui ce le-a ținut. Registrele chiar netinute în regula fac proba contra comercianților. Partea însă, care voește să se refere la ele, nu poate scinda conținutul acestora.

În cursul unei contestatiuni, oricare ar fi natura ei, judecata, după cererea unei părți, sau chiar din oficiu, poate ordonă înfățișarea registrelor, spre a extrage din ele numai ceea ce este privitor la litigiu.

Comunicarea registrelor nu poate fi ordonată de judecată după cererea unei părți decât în afaceri de succesiune, comunitate de bunuri, societate, faliment și asociație în participație pentru întreg comerțul.

Pentru garanția creanțelor lichide și exigibile ale comercianților, rezultând din operațiuni comerciale pentru ambele părți, creditorul are un drept de retentiune, ce va putea, fi exercitat asupra titlurilor de credit sau bunurilor mobile corporale, aparținînd debitorului și aflate în posesiunea sa ori a titlurilor reprezentative ale acestora

Retentiunea se poate exercita și asupra bunurilor și titlurilor de credit aflate în posesiunea creditorului, dacă acesta cu buna credința a socotit ca aparțin debitorului sau și întru cat creanta sa are legătură cu bunurile și titlurile reținute.

În caz de insolvabilitate sau de faliment al debitorului, dreptul de retentiune se poate exercita și pentru creanțele neajunse la scadenta.

Dreptul de retentiune nu poate fi exercitat:

1. dacă deținerea se găsește în contrazicere cu instrucțiunile privitoare la destinațiunea bunurilor date de debitor înainte sau în momentul remiterii lor; ori cu obligațiunile luate de creditor relativ la întrebuințarea acestora;

2. dacă creditorul are o alta garanție reală sau personală îndestulătoare, sau dacă aceasta este oferită de debitor.

Creditorul care se folosește de dreptul de retentiune trebuie să înștiințeze de îndată pe debitor.

Creditorul, care are un titlu executor, trebuie să notifice debitorului, iar în caz de faliment al acestuia, judecătorului sindic, titlul și cuantumul-creanței, cu înștiințarea ca în caz de neplata, se va cere vînzarea bunurilor reținute.

Tribunalul sau judecătoria locului domiciliului creditorului, după valoarea creanței, va autoriza vînzarea bunurilor.

Instanța competența va emite o ordonanța de vânzare, care va fi comunicată debitorului; iar în caz de faliment al acestuia, judecătorului sindic, care va putea face contestatiune în termen de zece zile dela comunicare.

Contestatiunea nu suspenda executarea. Debitorul sau judecătorul sindic vor putea cere însă suspendarea, după depunerea unei cauțiuni lăsate la aprecierea instanței.

În contra hotărîrii data asupra contestatiunii sau aceea de respingerea cererii de vânzare, se poate face apel în termen de opt zile dela pronunțare.

Dacă prin natura lor, bunurile, sînt supuse stricăciunii sau micsorarii iminente a valorii, creditorul va putea cere vînzarea chiar fără titlu executoriu; în acest caz, sumele rezultate din vânzare se vor consemna.

Dispozițiunile art. 370 se aplică și vânzării bunurilor asupra cărora s'a exercitat dreptul de retentiune.

Asupra sumei realizate prin vânzare, creditorul are un drept de preferinta pentru capital, dobânzi și cheltuieli de executare.

Cînd legea prevede obligațiunea depunerii unei sume de bani, ea se va face în mod valabil la Casa de Depuneri și Consemnațiuni, ori la Administrația financiară a locului unde aceasta a înțeles să se facă depunerea.

În materie comercială, acțiunile se prescriu prin trecerea a 5 ani, dacă legea nu a stabilit un termen mai scurt.

Prescripția în materie comercială curge și împotriva încăpabililor.

Acțiunea pentru revocarea actelor comerciale, făcute în frauda creditorilor, se prescrie în termen de cinci ani.

Termenul curge dela data actului atacat.

Dreptul de a executa hotărîrile comerciale se prescrie prin trecerea a zece ani din momentul în care acestea au rămas definitive.